Jurnal de dupa Craciun - 2017
NOTE DE JURNAL 2017
JURNAL DE DUPA CRACIUN
În zilele acestea ce se scurg în jurul Anului Nou, între Crăciun şi Bobotează, oamenii respiră şi în zilele noastre o atmosferă sărbătorească în fiecare zi, mutaţi parcă pe o orbită paralelă, ca pe vremea babilonienilor (când, povesteşte Eliade, ei parcurgeau interregnul haotic dintre moartea Vechiului An şi a lumii sale, urmând ca Lumea să renască din nou, odată cu pruncul Noului An). Echivalarea între Lume şi Timp (ultimul reprezentat de ciclul anual) dă un neaşteptat suport arhetipal intuiţiei lui Heidegger din Sein und Zeit. Pentru o antropologie privită din direcţia psihopatologiei, descrierea sărbătorii de tip carnavelesc ce se petrecea pe acest suport – şi căruia i se conformau şi Saturnaliile romane – e plină de învăţăminte privitoare la inserţia stărilor maniacale în normalitatea omului cultural istoric, ce trăieşte într-o lume patronată de zei.
Zeul nostru e Iisus. Iar Crăciunul e o sărbătoare a familiei. A „prezenţei” acesteia, reînchegată pentru acest eveniment în jurul unei mese, cu strămoşi cu tot. Probabil, ca în picturile încremenite de la începutul Renaşterii. Fără a se întâmpla nimic altceva. Aşa că am reuşit anul acesta să petrec Crăciunul cu o bogată familie imaginară, invitându-i pe toţi cei ce mi-au fost şi îmi sunt familiari şi dragi. O astfel de desfăşurare are şi avantajul că poţi să îţi aminteşti de copilărie. Şi ce ar fi Crăciunul fără de lumea copiilor.
Creştinismul e o stranie religie care invocă copilul, nou născutul. Ea gravitează în jurul familiei monogame şi se concentrează pe ciclul vieţii unui om. Între naşterea în iesle şi moartea dezonorantă pe cruce. În rest nu se întâmplă nimic. Dar ambele secvenţe sunt tulburătoare.
Şi mai ales naşterea în iesle, lângă animale. Evident, e invocată lumea crescătorilor de vite, a păstorilor în primul rând (căci preoţii creştini sunt chemaţi să-şi păstorească turma). E drept că în spatele creştinismului stă religia iudaică, una cu totul aparte, religie a unor păstori care circulă cu turmele între marile centre urbanizate ale epocii. Căci oierii evrei sunt contemporani cu importante civilizaţii agricole, în care zeul uranian a devenit – ca peste tot în lume (cu excepţia Chinei) – un Deus otiosum. Iahvé îşi îndrumă însă cu vigoare turma şi intervine direct – mare noutate – în însăşi desfăşurarea istoriei poporului său, pe care nu pridideşte să-l dojenească. Dar, până la urmă, până şi acest popor rătăcitor se aşează, în Ţara făgăduinţei, acceptă oraşele; şi, îşi construieşte în Ierusalim un templu. Aşa era pe vremea lui Iisus. În lumea elenizată şi romanizată pe care o gestiona Pilat din Pont, păstoritul era o amintire ancestrală.
Şi totuşi, Iisus se naşte nu într-un oraş, ci într-un staul, alături de vite. Probabil ideea e cea a revenirii la origini; căci, prin moartea sa el răscumpără păcatul lui Adam. Dar dincolo de această mişcare, noi avem mreu, de Crăciun, în faţa ochilor, lumea păstorilor. Lume marginală nu doar de cea a oraşelor, ci şi de cea a agricultorilor, pe care centrele urbane îi administrează.
Dar, mai ales, îl avem în faţă pe copilul Iisus.
Şi, o distilată imagine, personalizată, a idealului familiei monogame.
Mă tem că acest Crăciun ipostatic, să nu devină, nu peste multă vreme, indezirabil, în noua lume ce tot creşte, ca mareea (şi, de care se temea Cioran).
Deci, în jurul Anului Nou, între Crăciun şi Bobotează, ce poţi face cu un jurnal?
Poţi spicui din el, mai mult sau mai puţin la întâmplare, câteva notaţii aşternute pe hârtie de-a lungul anului, pentru a-ţi aminti apoi de gândurile ce te-au străbătut, de întâmplările la care ai asistat şi – de ce nu – de „teatrul politico istoric”, la care ai asistat, cea mai de seamă distracţie pe care o trăim în ultimii ani.
IANUARIE
* Jocuri lingvistice şi fenomenologic semantice:.....Rădăcina latină „tens” produce expresii ca: tensiune, intensiune, extensiune – ultima fiind asimilată pe vremea lui Descartes cu spaţiul, ca extindere. În engleză, timpul verbal e denumit „tension”...În franceză expresia pentru viitor e „future”, cu derivare evidentă de la grecescul „futeo” – a însămânţa şi a genera; din care în greacă s-a născut „fisis-ul”.
* Anul ce tocmai s-a încheiat, 2016, a fost plin de aniversări diverse. În Decembrie, am fost la expoziţia lui Tinu Flondor, cu ocazia celor 80 ani ai săi, pictură aerată, ca un fulg de nea, adieri, nori, orizonturi vagi...., tonalităţi complet diferite de contorsionările şi chinurile lui Berçi Bertalan (cu care a făcut cuplu în mişcarea avangardistă Sigma, dezvoltând ideile Bauhaus-ului şi bazându-se pe un matematicianism neoplatonic; poate că în mişcare a jucat un rol important şi Cotoşman, ce era mai sec afectiv) (dar uimitoare e şi Sanda, colega mea de liceu şi soţia lui Tinu: pare o distinsă matură doamnă, cine zice cum că ar avea vârsta mea...). Apoi, Academia Română a aniversat 150 ani de la înfiinţare, cu o prezentare a lui M.Flonta, cu referinţă la cei 100 ani de la publixarea teoriei relativităţii generalizate a lui Einstein. L-am sărbătorit şi pe Orăviţanu la ai săi 70 ani, cu o excelentă retrospectivă neoplatonic creştină. Poetul Dorcescu a împlinit şi el 75 ani iar M.Tolcea, la 60 ani ai săi e dezvăluit prin cartea de interviuri a lui R.Şerban; şi, la rândul său, ne prezintă pe doctorii Băcanu şi Barbu la cei 90 ani ai săi. Iar tot în Timişoara, filosoful Mihai Şora împlineşte tocmai 100 ani.
Se cere acum ca anul 2017 să fie mai puţin rotund.
* O traducere reuşită a Maximelor lui Chamfort (aşa de iubit de Cioran):
(pg.246) „Gluma trebuie să triumfe asupra tuturor defectelor oamenilor şi societăţii. Prin ea evităm să ne compromitem. Prin ea, punem totul în ordine”.
2 Ianuarie
* Anul a început, simbolic, cu atacul terorist dintr-o discotecă din Ankara, unde un Moş Crăciun ucide cu un pistol mitralieră 72 oameni şi răneşte sute....Şi nici măcar nu e sinucigaş, ca la Nisa, ci dispare....
* „Totalitatea nu e decât un detaliu” (Culianu)
* Imperiul Roman cade în urma năvălirii barbarilor. Dar barbarii erau mai ales indoeuropeni germani şi slavi (doar parţial – şi ulterior - altaici). Năvălirea (migraţia) esenţială pentru consolidarea umanităţii istorice a fost cea coborâtă din stepele siberiene, a indoeuropenilor....care nu au anihilat ci a stimulat moştenirea mosopotaniană şi egipteană.
6 Ianuarie
* Din copilărie nu am mai prins o Bobotează aşa de geroasă ca azi......Poate, revin anotimpurile fireşti.
* Relaţia între cultura occidentală ce se conturase pe vremea grecilor cu cea orientală, are un prim moment de deschidere prin expediţia lui Alexandru Macedon. Dar al doilea moment esenţial, când specificul Europei creştine era în pregătire, se petrece prin Islam, în jurul anului 1000.
26 Ianuarie
* Trump se instalează, pe o vreme mohorâtă, contrastantă cu firea sa plină de scântei. Locaţia evenimentului e monotonă şi ştearsă, nimic din strălucirea barocă a palatelor europene. Obama pleacă lăsând o bună impresie (la 63% din americani). Lumea lui Trump e cea a afacerilor, aşa că America are ce îi trebuia.
* Prerenaşterea europeană s-a desfăşurat în sud-vestul Europei, în jur de Provence, incluzând Italia , Spania de nord, Franţa de sud (şi un pic din Germania), zonă a confluenţei intelighenţiei din cele trei mari religii monoteiste.
* Muzica Renaşterii cultivă intimitatea. Ea se corelează cu acel moment al picturii în care portretele, peisajele şi apoi naturile moarte, apăreau ca încremenite.
* Generozitatea se leagă (oare numai semantic?) de generare.
FEBRUARIE
* Citind în manuscris Gâlceava (Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului: Cioran, Eliade, Noica ....şi Heidegger) doamna A. A exclamat : „Mai lipsea să fie pomenit Hitler!”. Posibil ca acest gând să vină în mintea multora. Motiv în plus – pe lângă indiferenţa actuală evidentă faţă de finalul culturii occidentale – ca lucrarea să nu prea fie deschisă de multă lume după apariţia ei. Lumea de azi a uitat că începând cu apropierea de mijlocul sec.XX in Europa intelectualii nu putea fi decât „angajaţi”; iar angajarea era posibilă doar spre dreapta sau spre stânga. Şi apoi, analiştii politicieni ai culturii noastre nu acceptă argumentul că Cioran şi Eliade au văzut iniţial în mişcarea legionară un fenomen mistico politic (rarisim pe vremea aceea în lume); iar Noica, deşi declarat de dreapta, raţional cum era, a derat la mişcare dar târziu, de la Paris, argumentat prin uciderea lui Codreanu. Şi şi-a scris articolele legionare supralicitând puritate morală, la paroxism, încât colegionarii abia s-au văzut scăpaţi de pana sa.
MARTIE
16 Martie
* În Olanda extrema dreaptă câştigă ceva locuri în Parlament dar fără acces la guvernare. Oare aceasta să fie formula noii Europe?
* Creştinismul a ajuns victorios faţă de gnoză şi religiile de mistere prin organizare administrativă; şi în cele din urmă statală. Nu neapărat prin forţa credinţei. Ceea ce l-a impus a fost latura lumească, apropierea de firescul vieţii de zi cu zi, faptul că a preamărit familia monogamă; şi de a accepta colaborarea cu politicul. Totuşi, şi deschiderea spre filosofia greacă. O religie binevenită şi bine aşezată.
29 Martie
* Marea Britanie anunţă oficial ieşirea din UE
* Se împlinesc nu ştiu câţi ani de când România a intrat în NATO
* Biserica ortodoxă comemorează un sfânt ce s-a opus iconoclasmului în Syria (ce rol deosebit a jucat Syria în istoria ortodoxiei !....)
* Eu, 78 ani
APRILIE
6 Aprilie
* Întors de la Florenţa. Toscana rămâne fascinantă cu dealurile sale verzi, pe care etruscii s-au reafirmat în vremea Renaşterii, dând prestigiu culturii italiene. Podgoriile de vin Chianti se răspândesc, prin poiene, răsărite ici şi colo, printre văi şi cetăţi.
* Cursa înarmărilor creşte, şi tot creşte, pe faţă. Şi nimeni nu comentează nimic. Cu fiecare an mă gândesc, după modelul celor văzute în viaţă, când va sosi momentul în care se va zice: până aici!. După care să înceapă o dezarmare controlată. Până când, iarăşi, va începe cursa înarmărilor.
* Distincţia între adevărurile analitice şi cele sintetice aşa cum s-a sedimentat ea în perioada Leibnitz – Kant, răspundea nevoii de a susţine progresul cunoaşterii prin cercetări experimentale de laborator şi a justifica rolul matematicii în teoriile ştiinţifice, pe care empiria le validează. Dar, adevărul conceptelor – în sensul pe care-l va circumscrie Hegel – e tot timpul condiţionat de fenomenologia devenirii spiritului. Nu există adevăr analitic static, valabil pentru totdeauna, pentru orice cultură istorică. De aceea e fascinantă fenomenologia semantică, aşa cum o sugerează Heidegger (şi sprijinită de „jocurile lingvistice” ale lui Wittgenstein).
* Când te gândeşti că noul război rece ce creşte de la o lună la alta e un joc (periculos desigur) în jurul unui punct de echilibru, îţi trece prin minte fără să vrei miraculosul spetacol al circului chinezesc.
Când am ajuns la Beijing în 1976, către prânz, ne-au dus după amiaza la Palatul de iarnă, iar acolo, pe o scenă deschisă, în faţa a tot felul de proletari, se desfăşura un circ. Peste două ore am asistat la fantezii de neînchipuit în jurul unui centru de echilibru : unul învârtea pe beţe farfurii, cu o mână, cu două, cu picioarele, cu capul, şi ele se învârteau fără oprire şi fără a cădea, căci un centru invizibil ţinea totul în echilibru....altcineva făcea spectacol cu bicicleta, învârtindu-se pe o singură roată la nesfărşit...se urcau unii pe spatele şi pe capul altora, făceau piramide, se mişcau, dar centrul de echilibru rămânea statornic...oricine venea pe scenă şi orice făcea, „ceva” trebuia să se afle în echilibru, fragil dar static, în jurul unui centru.
M-am gândit atunci la circul european cu salturile sale mortale de la trapez, cu animalelel dresate (acum, erau doar oameni îmbrăcaţi în animale şi care se adunau armonios în jurul unui punct de echilibru)., la faptul cum stătea lumea în tensiune (cade acrobatul!! îl mănâncă leul pe dresor!!). Aici toate se învârteau cu calm, parcă vrăjite, parcă cântând unduios, în jurul unui punct de echilibru....Ştiam cu toţii că Beijing-ul e centrul lumii...Ştim de la Eliade că, în fiecare cultură, capitala e centrul lumii.....şi că acolo unde e omfalusul şi axis mundi se petrece legătura cu alte tărâmuri, cu sacrul, cu supranaturalul....
Povestea e că, lumile pe care le invoca Eliade (şi din care China într-un fel mai face parte) se învârt şi se apropie mereum de un centru transcendent..Pe când Europa, părăsind această tradiţie, a descoperit, odată cu matematica sa centrată de zero, ceea ce a numit „punct de acumulare”. Spre care totul tinde. Dar care de fapt e un mare nimic.
Unde e acel centru care să ne mai lege, măcar prin ceva, de pământ?.
MAI
* Sărbătoarea de 1 Mai a fost deci adoptată în SUA în sec.XIX de către muncitorii metalurgişti din Chicago, ce luptau împotriva nemiloasei exploatări capitaliste. În Tările Române ea a fost introdusă de Carol I în 1890 şi receptată pozitiv, ca „maial”. Probabil s-a calchiat pe o veche sărbătoare a primăverii, căci la Muzeul etnografic din Gura Humorului am văzut o sală întreagă dedicată sărbătorii de maial, venind din străvechime. Apoi, în sec.XX, sărbătoarea muncii a devenit şi una a muncitorilor. Aşa că toată tinereţea mea (precum şi o bună parte din vârsta adultă) am ajuns să defilez, cu tot norodul, de 1Mai, ca om al muncii.
În România lucrurile se potrivesc ca mâna pe mănuşă, căci avem în română două cuvinte apropiate : muncă şi lucru. Doar că originea şi semnificaţia lor e diferită. Lucru vine de la latinescul „lucrum” ce înşeamnă câştig; şi se referă, în consecinţă la partea bună şi frumoasă, de câştig, a ceea ce facem : la ceea ce e spornic. Adevărurile sunt şi ele lucrătoare. Lucrările duc la lucruri, la înfăptuiri ce ne vin de la Dumnezeu. Munca însă (care etimologic derivă din slavă) e legată cu tortura, cazna, chinul. Vaarlam scrie: „Cu alte munci mari şi groaznice te vor munci”; Neculce: „L-au închis şi l-au muncit”, „Diavolul, muncitor al sufletelor noastre”. De fapt Dumnezeu când îi alunga pe oameni din Rai îi osândea : „Să-şi câştige traiul prin muncă cu sudoarea frunţii şi (pe femeie) să fie muncită de dureri la naştere.
Muncile sunt de la diavol (el te munceşte şi cu gândurile), lucrul şi lucrările sunt ale lui Dumnezeu...Aşa că, 1 Mai e ziua muncii (de la metalurgiştii americani). Merită însă să ne amintim cu această ocazie (ne indică Noica) că expresia de „laminare” a metalelor, vine de la un cuvânt latin „lamura”, din care în română a derivat „a te lămuri”.
* 9 Mai e ziua victoriei asupra Germaniei naziste pe care Rusia o serbează cu fast (occidentalii o evocă cu o zi mai devreme, căci semnaseră atunci un armistiţiu; Rusia ţine strict de data semnării capitulării oficiale). Războiul a fost, s-a terminat cu victorie, trăiască memoria războiului. Dacă omul a fost socotit un animal cu logos, sau unul care face pietre cioplite, mult mai exactă este definiţia sa ca animal (singurul dintre animale) care îşi omoară semenii. Niciun animal nu ucide pe cei din aceeaşi specie. Omul se războieşte de când se ştie, de la prima generaţie de după Adam şi Eva (e adevărat că, Cain nu se simte vinovat din motiv de crimă; erau deja părinţii săi destul de vinovaţi cu povestea din Rai). S-a căutat o explicaţie evoluţionistă, negăsindu-se alta decât faptul că omul omoară mai ales de la distanţa, aruncând pietre sau suliţe, apoi trăgând cu pistoale şi bombe atomice, pe când animalele trebuie să se omoare corp la corp; ceea ce nu fac cei din aceeaşi specie (îi mănâncă doar pe cei din alte specii, iar peştele mai mare îl mănăncă pe cel mai mic).
Oamenii nu uită însă nicicând de război. La defilarea de la Piaţa Roşie, nenumărate arme grozave, cel mai preţios produs din care Rusia îşi poate scoate veniturile, căci din petrol nu se mai prea poate. Pe vremuri, o bună bucată de timp, Rusia a mai exportat şi ideologie; dar treaba asta s-a terminat. A mai exportat un timp şi cultură (dar, în prezent, oare cine mai exportă cultură?).
* Am ajuns să văd vremea în care politicul tradiţional se duce pe apa sâmbetei. Ce mai e cu dreaptă şi cu stânga; nici cu dreapta nici cu stânga, şi cu dreapta şi cu stânga....Ohhh, ce era dreapta şi stânga în urmă cu 100 ani în Parlamentele Europei, pe vremea Marii Revoluţii din Octombrie!! Dar treaba va merge tot mai bine în Europa, cu tânărul napoleonean aciuit pe lângă bătrâna doamnă (nu nevasta, ci nemţoaica)...Iar povestea cu junele afacerist francez se leagă de cea a miliardarului de peste ocean, picant în toate, dar mai ales prin felul în care îşi începe călătoriile în străinătate, în pelerinaj la cele trei mari religii monoteiste, reamintindu-ne că în politică „nihil sine Deo” .
*Întorcându-mă de la Oradea, de la înmormântarea lui G.C. m-am gândit : oare prin ce mister cele două persoane pe care le-am văzut, cu ochii mei, cum trec dincolo de pragul vieţii, aveau iniţialele G.C.? Acum aproape două săptămâni când stăteam lângă G.C. (din Oradea) şi l-am văzut, după ce-şi terminase peroraţia şi s-a aşezat lângă mine dintr-odată cutremurat de convulsii, încordându-se şi cianozându-se, căzând în hipertonie, în câteva secunde am perceput cum se trece un prag. Culmea, o nesperată intervenţie de momenet de resuscitare, dublată de sosirea echipei de urgenţă, părea că amână agonia...şi a amânat-o câteva ore, câteva zile. Pentru mine însă, G.C., aşa cum l-am văzut atunci, trecuse pragul. Şi de fapt l-a trecut. Azi l-am condus, acolo unde ajunsese atunci.
În schimb, pe G.C. (din Timişoara, de pe strada General Dragalina) am asistat-o clipă de clipă la despărţirea ei de lumea aceasta, pe care mi-a descris-o ca o adâncire într-o fântână, deasupra vâzând la un moment dat doar un ochi, nu prea binevoitor, apoi întunecarea....şi apoi....scurgerea, în câteva clipe, a sufletului....undeva în sus....după care, paloarea cea definitivă....
Cum e cu ceastă plecare (cu această cădere.....cu această trecere?)....
De fapt, pronumele fiecăruia din cei doi venea de la Arhanghelul Gabriel, deci de la marele anunţător....atât al naşterii lui Ioan Botezătorul, cât şi a naşterii lui Iisus...Gabriel, Arhanghelul care i-a dictat lui Mahomed Coranul cuvânt cu cuvânt....Ce anunţa el oare?...Apoi, cel de al doilea nume, e şi el semnificativ:Pentru G.C. din Oradea, el deriva de la „corn”, împungător, agresiv, luptător. Cea de a doua persoană, Gabi de pe strada Gării, avea numele de la „colţ”, tăios, străpungător, punct de fugă pentru direcţii multiple.
De ce G.C.?
* Anul acesta Simpozionul Noica organizat de Academia Română s-a ţinut la Arad. Totul se petrece ca într-o familie lărgită; pentru bucureşteni este efectiv şi o excursie, ceilalţi din ţară ne întâlnim cunoştinţele, pentru localnici e un eveniment deosebit. Pe Episcopul din Arad îl cunoştean dar nu-l mai văzusem de zeci de ani. S-a vorbit mult în deschidere despre rolul deosebit al Aradului în pregătirea ideologică a Marii Uniri, a Reuniunii de la Alba Iulia din 1918. Noica e şi el invocat anual (şi se pare că opera sa filosofică mai atrage atenţia doar prin acest eveniment).
Dar, stilul acestor reuniuni e prea festiv pentru problemele abisale pe care speculaţia sa ontologică, totuşi, le-a străbătut.
* Întâlnirea anuală a Asociaţiei pentru Studiul Personalităţii s-a ţinut la Sovata. Acolo am vorbit despre corelaţia dintre personalitatea evitantă şi ruşine. Dar, practic, s-ar fi putut vorbi despre orice aspect cultural sau spiritual al persoanei normale şi anormale. Aceste întruniri sunt încă o dovadă asupra faptului că în România, câte o temă (teoretică, ştiinţifică) se menţine pe afiş atâta vreme cât există o personalitate care să o promoveze (cum e în acest caz A.M. – iar în cazul lui Noica Academicianul A.S.).
Seară minunată, blândă, calmă, pe malul Lacului Ursu, cu un peisaj pierdut în adâncime, printre pomii pădurii ce ne înconjoară.
IUNIE
* (Dintre ipotezele teatrului politic internaţional, de verificat peste doi ani). Vizita la Washington a prezidentului român Iohanis, care ne pune în situaţia de a fi printre puţinii europeni care ar trebui să-l vorbească de bine pe Trump, când toţi zbiară despre relaţiile administraţiei lui cu Rusia. Dar s-ar putea ca roşcovanul să nu aibe niciun amestec în problemă. Mai puţin Iohanis, care însă şi el e angrenat într-o derulare ce-l depăşeşte, dar pe care şi-a însuşit-o, simţind-o profitabilă politic. E vorba de alegerea (de către cine?) a României ca punte între Israel şi SUA. Şi asta de pe vremea lui Obama, când relaţiile erau proaste. În plină campanie electorală, la dezbaterea faţă în faţă cu Ponta, Iohanis afirma la întrebarea acestuia: „Ce ţară străină e prima pe care o veţi vizita ca preşedinte?” (el planificându-şi Republica Moldova) Iohanis răspunde : Israelul! N-au fost atunci comentarii pe tema asta deloc (oare de ce?). O axă Romania – SUA, ca parteneriat strategic şi nu numai, a anunţat Băsescu, deşi nu a reuşit nimic în direcţia asta, oficial Obama ignorându-l total. Dar Băsescu o spunea când abia intrase România în UE, punând această relaţie înaintea celei cu europenii. Israelul a mizat tot timpul pe relaţia cu SUA, singurul ei partener serios. Căci Europa nu a fost, atentă cum era la soarta palestinienilor (pe care Hollande i-a susţinut până în ultima clipă). Dar SUA era şi singura putere financiară, singura în relaţii foarte bune cu Monarhiile din Golf şi, mai ales, singura care ar fi putut fi atentă la ceea ce Israelul putea exporta : inteligenţa. În inteligenţe artificiale şi în apărare informatică. Acum, Trump a descoperit situaţia şi s-a dus de la început pe acolo, înainte de a vizita în fugă Europa (i-au plăcut, nespus, democraţiile monarhice ale arabilor, în conjuncţie cu Tel Aviv-ul). România lui Iohanis a dus constant în ultimii ani o politică de promovare a comemorării holocaustului, fiind cea mai activă ţară din Europa în acest sens. La asta s-au angajat toţi, şi guvernul şi parlamentul, deci nu e o treabă de-a preşedenţiei, ci un trend (a se vedea doar vizitele oficiale făcute în aceşti ani). Iar în România, cel mai insistent sfătuitor de politică internă, pentru toate acţiunile mari şi mici, a fost în ultimii ani Ambasadorul SUA. Încălzindu-se în sfârşit relaţiile SUA cu Israelul, reprezentantul problemei din Europa a primit acces la roşcovan, după ce a stat o săptămână prin capitală şi a fost premiat de evrei. Au fost trase şi câteva tirade. Nimeni din Europa nu a acordat vreo importanţă vizitei. Nici cei din SUA. Nici cei din România, care sunt puţin încurcaţi de reabilitarea lui Trump. Doar că, Romania nu intră în clubul ţărilor occidentale, nici în cel al ţărilor nordice şi baltice, nici în al meditarenienilor, nici a grupului Budapesta – Varşovia-Praga. Şi mai nou, nu mai are legături nici cu Moldova. Desigur, nici cu Turcia sau Grecia, sau Bulgaria, sau Serbia...sau Austria....sau Rusia....rămâne vizita la roşcovan şi, cine ştie, dedesubturile axei tel Aviv – Bucureşti – Washingron.
Să vedem!
IULIE
* Culmea e că acum, am putea avea un leninim teoretic redivivum. Lumea l-a uitat repede pe Lenin teoreticianul, de vreme ce opera sa practică a fost un eşec aşa de lamentabil şi cutremurător. Dar în teorie, el spunea (cu argument din analizele britanice) că odată cu imperialismul, problema inegalitătii dintre oameni se pune altfel decât pe vremea lui Marx. O societate poate fi în bunăstare, şi, prin reglaj politic de stil socialist, să împartă bunurile echitabil între cetăţeni (ceea ce şi acum e funcţional, mai ales în ţările nordice ale Europei). Dar, zicea Lenin, la scara mondială – aşa cum se pune problema în vremea capitalismului financiar internaţional al imperialismului – inegalitatea socială persistă. Diferenţa dintre cei bogaţi (concentraţi în ţările bogate) şi cei săraci, răspândiţi pe restul imens al globului, se păstrează. Soluţia nu edecât o revoluţie mondială, care să instaureze o nouă ordine economico-socială, controlată echilibrat, peste tot. Şi nu doar în unele ţări privilegiate. De aceea, revoluţia socialist-comunistă se şi întâmplă într-o ţară periferică, unde lanţul e mai slab şi se poate rupe mai uşor. De aici, ea se extinde în toată lumea, fie şi prin export de revoluţie, ducând la o schimbare mondială în bine, în progres. Dacă trebuie plătit cu sânge începutul acestei schimbări măreţe, nu avem ce face.
Lenin s-a dus, împreună cu proiectul său, pe apa sâmbetei. Cei 20 mai industrializaţi ai lumii – şi deci mai puternici, nu toţi foarte bogaţi – se întâlnesc la Hamburg în 2017, exact la un veac de la Revoluţia lui lenin. Concluzia : diferenţa de bogăţie pe plan mondial, proporţional vorbind (adică pe cap de locuitor), e tot ca atunci (şi ca în momentul prăbuşirii comunismului). Deci, problema teoretică a lui Lenin nu trebuie confundată cu soluţia ce a găsit-o el.
Cine va lua premiul Nobel pentru Soluţia ei?
Dar problema nu va frământa omenirea şi gânditorii. Vremea gândirii pe termen lung a trecut.
Următoarea întâlnire G-20 va avea loc în Argentina.
* Contemplarea ne vine de la grădini, iar grădinile de la oraşe, începând cu cele ale Semiramidei....Deci, omul după ce nu a mai trăit în natură ca vânător şi pescar, ci în cultura agricolă, în intimitatea plantelor, şi-a făcut şi oraşe din care rodiile şi florile lipseau. Aşa că le-a adus special ca să le aibe în vedere altfel decât ca natură hrănitoare. Iar în oraş a trebuit să le aşeze la fel ca palatele şi templele. Adică, să le supună arhitectirii.....iar păsările cântătoare în colivii....iar susurul apei în izvoare construite...florile şi pomii aşezaţi aşa cum trebuie..ca să fie priviţi pe fundalul cerului...în contemplare...Poate că aşa a început şi contemplarea Ideilor (probabil pentru că atenienii nu aveau grădini prea somptuoase dar mintea ageră). Mai nou avem în casă şi animalele, deoacamdată câinii şi pisicile.
Ce nou pas în dezvoltarea dialectică a contemplării va urma oare?
* De-a lungul unei vieţi vezi şi elasticitatea lumii. Europa, după ce părea că se lăţeşte spre Est, se vede contractându-se, nu doar prin despărţirea de Rusia (pe care şi-a dorit-o, fără a avea iscusinţa ca despărţirea să fie subtilă), dar şi de Marea Britanie (pe care nu şi-a dorit-o) şi de SUA, cu care a făcut atât amar de ani front comun. Fiecare pe limba lui.
Dar care va fi oare, în viitor, limba Europei?
VACANTA
SEPTEMBRIE
8 Septembrie
* Ziua internaţională a kinetoterapiei
* Dumnezeul biblic l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa, la finalul facerii lumii din nimic. Nimicul Bibliei ebraice e însă mai aproape de haosul grecesc decât nimicul Europei de pe vremea lui Toma d’Aquino. Facerea omului e invocată în cărţile lui Moise ca o plămădeală din lut, evenimentul sugerând un „hilomorfism” à la Aristotel. La fel ca şi grecii, nici evreii n-au avut un concept (ma-tematic) de nimic înţeles ca zero.
Zeroul matematic e descoperit de calculatori babilonieni pe la 700 î.cr., e dispreţuit de pytagoreeni, ajunge în India cu falangele lui Alexandru, unde întâlneşte un hinduism brahmanizat, marcat de yoga, de budism şi de nirvana, care, repede, îl asimilează în operaţiuni matematice. Mai târziu, arabii îl descoperă în India, îl preiau şi-l aduc în vest; iar florentinii îl importă din Magreb prin Fibonacii.
Omul european e, astfel, făcut de Dumnezeul său - la fel ca lumea sa - dintr-un alt nimic, ce aspirase între timp, pe lângă zero-ul babiloniano-indiano-arab şi „ouden-ul” neoplatonic.
Un straşnic roman poliţist.
Un straşnic om european.
* Festivalul Enescu e plin de orchestre faimoase şi de dirijori celebrissimi, de peste 70 ani.
30 Septembrie
* Ziua cefaleei
* Conceptul de corp – „soma”, la greci - se metamorfozează în Europa în „câmp”. Vibraţiile, ce pot cuprinde şi corpurile, sunt apropiate de undele ce pot emana din pulsaţiile câmpurilor. Corp, vibraţii, câmp, pulsaţii, unde...
OCTOMBRIE
* Oh, undele....câte unde trec oare prin noi? De când ne stim, de când nu neştim – şi nu ne ştiu nici alţii....unde gravitaţionale şi unde gama, prăfuite unde ale uitatului Big Bang, unde sonore – pardon, sonorizabile – pentru muritori, muzica sferelor mari şi mici, infinitizimal – infinite....unde şi iar unde....
Şi atunci, de ce ni s-a pus oprelişte (şi oare de către cine? – să fi fost Demiurgul cel rău?) să nu putem fi străbătuţi de unduitoarele unde ale luminii...de lumina astrelor....de lumina soarelui....de lumina lunei pline....De ce?
De ce trebuie să lăsăm umbre, chiar şi în mijlocul lumii increate.
(oare, pe muntele Tabor, Ilie şi Moise, când stăteau de vorbă cu Iisus, lăsau umbre?)
De ce nu putem fi şi noi transparenţi precum e sticla cea meşteşugită de om din nisipul mărilor, din nisipul râurilor şi pârâielor, de ce nu suntem şi noi lăsători de a trece prin noi lumina, într-un fel oareşcare, într-un fel anume poate, precum cristalul.
Precum diamantul
Da, diamantul, fratele cărbunelui, a carbonului, din care s-a încolăcit nucleul şerpuitor al vieţii.
Dar poate suntem prea impuri ca să lăsăm să ne străbată lumina cea predumnezeiască....
Suntem făcături la îndemână
unor violatori grosieri
oferiţi pe tavă
pentru a ne penetra, cu nonşalanţă
unde ale gravitaţiei
Mere putrede
demne doar de a cădea
pe pământ
6 Octombrie
* De ce pomii?
De ce de data aceasta un val de furtuni speciale se abat asupra pomilor, îi scoate din rădăcini şi-i arunca peste şine, peste drumuri, peste maşini şi peste oameni, din inima Germaniei până în nordul Transilvaniei?
Uraganele, taifunurile, cicloanele, tornadele, toate mătură regiuni întregi şi pustiesc şiraguri de insule, indiferente la micile locaţii....Şi la fel incendiile, ploile nesfârşite sau năvalnice care inundă tot ce le iese în cale, cutremurele.....vai...Mexicul de anul acesta...
Oare, după demonstraţiile de forţă impersonale cu care ne-a obişnuit până peste cap în ultimul an, vrea acum diavolul să se personalizeze, scoţând pomii din rădăcini?
* Cele două referendum-uri pentru independenţă ţinute aproape în linie dreaptă în Catalonia şi la kurzii din Irak, împotriva tuturor şi fără nicio şansă imediată, ne indică apetenţa crescută pentru asertarea identitătii, la populaţiile vremii globalizării.
Cel puţin în Europa şi în apropierea ei. Şi încă de câţiva ani se tot mişcă Liga Nordului din Italia, Flandra, Scoţia, Corsica etc. Naivă, Uniunea Europeană credea mai demult că e o problemă balcanică şi a inventat Cosovo, ca să nimicească Serbia cea pro-moscovită. Totuşi Ukraina, care zice că aspiră la UE îşi permite să abolească învăţământul în limba română a cetăţenilor săi.
Cum va fi oare când această nevoie metafizică de identitate se va trezi şi în China?
* Teatrul politic pare a ieşi din monotonie, cel puţin în Orientul Mijlociu...Putin merge în vizită la Ankara, imediat Erdogan pleacă la Teheran iar Regele Arabiei Saudite vine la Moscova, să cumpere jumătate din Crimeea şi active petroliere arctice, dar şi să construiască împreună cu ruşii ceva imens, în deşertul arab....Papa se pregăteşte şi el să facă o vizită în Rusia, care face manevre militare comune cu Pakistanul şi lansează 10 rachete de croazieră de pe submarinele sale din Mediterana.
Să vedem ce o fi până la sfârşitul anului....
* Parcă anotimpurile încep să-şi intre în matcă. Sfârşitul lui septembrie a fost frumos, cu o lumină blândă deasupra strugurilor şi roadelor, vara a fost fierbinte, caniculară, iar iarna geroasă.
Urmează doar ca în noiembrie să ploaie mărunt, zile în şir
8 Octombrie
* De 7 octombrie, când Putin a împlinit 65 ani, demonstraţii în oraşele Rusiei, împotriva sa.
Când vor fi acolo şi demonstraţii ample „pentru ceva”, pentru o altă ordine decât cea introdusă de Putin împotriva haosului lui Elţin, menţinând neocapitalismul rus şi ortodoxia?
La postul franez de radio Elfi, dezbatere despre situaţia religiozităţii pe plan mondial. Secularismul Europei ar fi o excepţie pe mapamond. Şi când te gândeşti că şi aici, în estul continentului, din Polonia în România, cel puţin statistic vorbind, prezenţa preoţimei prosperă...
A câştigat Malraux.
* În Polonia, pelerinaje religioase uriaşe, în amintirea bătăliei de la Lepanto. Argument: atunci, flota spaniolă ar fi scăpat Europa de islamizare.
Polonezii imaginează – sau îşi doresc – un nou Lepanto.
* S-a semnat un protocol între americani şi ruşi pentru construirea unei staţii orbitare în jurul lunii până în 2025.
Ce Dumnezeu şi ce ontoteologie vor duce cu ei, oare, oamenii, dincolo de stratosferă.?
15 Octombrie
* Ziua internaţională a orbilor care umblă cu un baston alb, pentru a fi recunoscuţi.
* Ziua în care, în 1990, Gorbaciov a primit Premiul Nobel pentru pace.
* Ziua în care s-a încoronat ca Rege al României Ferdinand, patronând apoi formarea României Mari şi a Constituţiei sale din 1923.
* Anul acesta, alegeri în Austria. Social Democraţia pierde teren vertiginos (ca în Franţa) şi se ridică o nouă dreaptă; precum şi extrema dreaptă naţionalistă (şi xenofobă). Doar în România, în toată această Europă, mai patronează PSD în alianţă cu unii liberali...Asta pentru a pecetlui democraţia noastră originală. Ce să mai vorbim că tot Estul Europei e naţionalist de dreapta, de la Ungaria la Polonia, ce să mai zicem de Ucraina....
* La Congresul de la Sinaia am prezentat şi lucrarea privitoare la derivarea din ruşine a stării psihopatologice a „relaţionării senzitive”. Ruşinea, în mod cert, a fost mii de ani o trăire negativă, resimţită de oameni, în corelaţie cu pierderea onoarei (onorabilităţii) şi a pudoarei. Expresia de „neruşinat” (obraznic) e prezentă în Caracterele lui Theophrast. Imputarea „să-ţi fie ruşine” se pare însă că funcţionează ror mai rar în lumea postmodernă. Din păcate, sentimentul de ruşine e înfrăţit cu cel de vinovăţie. Aşa că, ele par a dispărea împreună din lumea noastră.
* Drum superb de toamna colorată de la Sinaia la Timisoara....., pe valea Prahovei, la Buşteni, castelul Cantacuzino cu o privelişte superbă spre Bucegi şi cu o stranie arhitectură, puţin brâncovenească, masivă şi fără niciun rafinament, la aceşti urmaşi ai Bizanţului, în plină epocă „artes nouveaux”.
NOIEMBRIE
25 Noiembrie
* Focul, cel de al patrulea element, e în acelaşi timp distrugător, făuritor şi luminator.
Focul pârjoleşte pădurile. El stă la baza armelor de foc.
Stăpânind focul furat de la zei, omul făureşte unelte, hrana în bucătării şi îşi prepară subtilităţi alchimice în laboratoare.
Pe rugul de foc, omul ce moare se purifică în cenuşă.
Focul luminează în noapte. Lumânările ce ard, ne amintesc de cei dragi, care au plecat dincolo.
DECEMBRIE
6 Decembrie
* Moare Regele Mihai. Amintiri din copilărie.
* În muzică, melodia curge, toba bate un ritm, harpa ciupeşte şi te invită la meditaţie....Bach pariază pe un continuum mers, pe „fugă” spune el însuşi, pe o stranie neodihnă ce totuşi te transpune în transcendenţă.
În sec.XX un fundal oareşcum similar introduce pentru muzica sa Shostakowitch, care în toată creaţie sa nu face nicio aluzie la Dumnezeu – dar ritmul pare a fi un marş precipitat, cinematografic...până te scoate din cadru.
* Întors de la lansarea Gâlcevei ....La Cluj. Cadrul din saloanele Fudnaţiei Cosman a fost excelent, iar societatea distinsă...Totul a decurs ca în idealele saloane literare.
Dar cine va citi cu adevărat cartea?
* Privind la TV funeraliile lui Mihai I Rege al României m-au impresionat de la început culorile vii ale drapelului de pe sicriu, aproape stridente sau copilăreşti; ele contrastau puternic cu îmbrăcămintea neagră a tuturor, dar aduceau în scenă ceva luminos, ca o piatră preţioasă....şi alături, sobrietatea coroanei de oţel a Regilor României, instituită de Carol I, suveran modest şi eficient, un organizator de neînchipuit în această lume balcanică. Toţi cei trei ce i-au urmat, au avut firi diferite: Ferdinand, un caracter molatec, om influenţat de politicieni şi soţie, dar cu buna şansă de a prezida constituirea României Mari. Carol al II-lea, năbădăios, temperamental, coleric şi surprinzător; şi Mihai I, om blând, pasionat de maşini şi avioane, cu o soartă deosebită. Mihai a fost Rege al României pe vremea lui Hitler, Antonescu, Stalin şi în timpul instalării cortinei de fier. România era singurul regat dintre ţările ce au căzut în plasa lumii postbelice astfel împărţită între marile puteri, încât comunismul avea mână liberă pe aici. Şi, deşi s-a opus de la început guvernului lui Petru Groza (eram la Săvârşin pe vremea „Grevei regale”), multă vreme nu l-au putut îndepărta, căci Stalin îl decorase cu Medalia Victoriei, pe care o mai primise doar Churchill şi Eisenhover.
E ciudată şi cronologia, căci moare la exact 70 ani de când abdicase sub presiune – în 1947 – iar înmormântarea are loc în deschiderea sărbătorilor de iarnă, inserându-se parcă în calendarul religios. Doliul naţional de trei zile şi festivităţile au scos la iveală un ataşament enorm al populaţiei. Lumea de la noi – şi, poate toată lumea – e plictisită de politică şi politicienii vremii. Aşa că plonjarea în idealuri e o ocazie binevenita, jumătate cu faţa spre lumea din jur, jumătate spre ceea ce ar fi să fie (ar fi putut să fie?). Oricum, un asemenea eveniment de doliu naţional, ocazionat de moartea unui Rege într-o Republică, e unic. Şi va rămânea probabil unic. De altfel, blândeţea sa uşor transcendentă e rarisimă în lumea politicienilor. În cele din urmă nici nu e vorba de politicieni ci de regi. Aşa că, probabil, se înscrie ca un „caz tipic ideal” în portretistica regalităţii (cu o descendenţă exclusiv feminină).
Mihai, ca persoană, nu a stârnit adversităţi. A stârnit ideea revenirii regalităţii, fapt pe care nu-l lua în calcul niciun politician lucid din ţară. Oricum, a fost şi rămâne un ideal, de care aveam nevoie.
(P.s. Privit din exterior, toate scenele ritualului de azi aveau totuşi un aer provincial, lipsit de o solemnitate vibrantă. Poate că nicicând nu a fost la noi o astfel de solemnitate).
* Discuţie cu S.Z, bineînţeles că despre aritmetică şi cuvinte.
Limbile indoeuropene au rădăcini comune dar şi influenţe ulterioare. Vikingii, care s-au implicat serios pe vremea migraţiei lor în estul Europei, nu au lăsat lingvistic urme în limbile slave de răsărit (ucraineana, bielorusa, rusa); dar evidente urme în engleză. Şi, ciudat, englezii au unele expresii similare cu rusa (copilul meu – my son = mai sân).
O cifră ciudată e 5 – se pare că e prima cifră ce se cere elaborată mental, până la patru cifre ar fi intuitive, „perceptibile” (deci pentagrama nu ţine deapărat de cele cinci degete ci de logosul matematic). Dar, de fapt, dacă am lua în societate şi pe zero ca şi cifră, 5 devine 6.
Altă cifră ciudată e 24, corelată sistemului sectagenar de numărare al babilonienilor (cu bază în 60); de aici derivă cele 24 ore, 4 cadrane de câte 6; şi cele 12 luni (2x6) – de fapt, 12 = 2x5+2, adică, două mâini de cinci degete şi doi pumini strânşi, aşa cum se exprimă lingvistic în germană.
23 Decembrie
* Cuvântul ajun (de Crăciun) derivă de la „a ajuna”, adică a posti.
Cuvântul treabă – treburi (treburile mele, treba mea, treburi gospodăreşti, treburi obşteşti) vin de la „a trebui”, a fi obligator („muss” în germană), a fi necesar, obligatoriu („trebuşoara mea”).
Rânduială, se referă la ordine, pornind de la rând, şir numeric, rănduiala trimite şi la ordine morală tradiţională, de „bun simţ”.
Datina e tradiţia ce ne e dată din strămoşi. „A fi dat” e ceva important pentru ştiinţă şi epistemologie : datum-urile obiective, „datele” pe care le culege un om de ştiinţă. Dar, şi „dar”, adică dăruire etc.
* Mereu se transmite la radio (România muzical) muzica clasică minunată a copilăriei şi adolescenţei mele. Beethoven e luminos şi optimist; după el a urmat de altfel secolul evoluţionismului cu ideea sa de progres infinit (şi, vorba lui Cioran, el a introdus „politicul” în muzică, câtă vreme Bach era cu capul în ceruri). La 100 ani după Beethoven, muzica Europei – în jurul Primului Război Mondial – suna altfel, cu Schonberg, Hindemith, Berg şi alţii. Când Uniunea Europeană şi-a ales drept imn Oda bucuriei din Simfonia a IX-a, visa ea oare la o infuzie de tinereţe adolescentină, culeasă din bătrâni?
* Au început să se cultive copaci luminoşi. Revoluţia verde...
* Una din consecinţele ciudate ale tehnologizării planetare e faptul că popoare ca cel român revin la o religiozitate tradiţională, generică şi de necomentat.
* Anul acesta mi-a apărut Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului şi am încheiat Insuportabila filosofie. Gata! Reîntoarcere, stânga împrejur, la psihopatologia evoluţionist culturală.
Sfârşitul de an ne întâmpină cu terminarea pseudostatului ISIS din Irak şi Syria şi încheierea Războiului civil de aici. Ciudat, se vorbeşte puţin pe tema aceasta (poate că, aşa cum subliniază Rusia, s-ar răscoli în mod nedorit istoria recentă, faptul că ISIS a devenit posibil în urma războiului SUA în Irak; iar persistenţa lui Assad în Syria cu tot tragismul său, a preîntâmpinat prăbusirea structurilor statale, cum s-a petrecut în Lybia cu Gadaffi).
Orientul Mijlociu rămâne în actualitate. Cea mai interesantă pare schiţa de politică mondială ce o conturează neovenitul în politică, roşcovanul de la Casa Albă. Sprijinindu-se pe Japoia (în condiţiile scandalului provocat de Coreea de Nord) proiectul trece prin Asia de sud est şi apoi prin Marea Indiei (implicând astfel această uriaşă putere în devenire) pentru a urca în Orientul Mijlociu la bastionul construit pe umerii Arabiei Saudite şi a Israelului (coagulate împotriva Iranului) reîntorcându-se ca o săgeată în SUA prin Europa de Est (unde România e un punct deloc neglijabil).
Cine s-ar fi gândit la începutul anului la o astfel de schemă ce ocoleşte nu doar blocul Ruso-Chinez ci şi Europa Occidentală şi Marea Britanie.
Atenţie la afaceristul american cel nepriceput la politică.
* E uluitor cât tragism e în ultimele simfonii ale lui Shostakovich, începând cu a 11-a. E imposibil să se mai compună ceva asemănător în epoca noastră postmodernă.
Tragicul a existat pe lume între Eschil şi Shostakovich. Simfonia a 15-a, sinteză a răscolitorului secol XX, încheindu-se cu marele său adagio de rămas bun.
Dar, unde oare se poate pleca dintr-o astfel de lume!.....
* Am găsit pe undeva o poezioară. Iat-o:
La vie est vain
Un peu d'amor
Un peu de haine
Et puis, bonjour
La vie e brève
Un peu d'espoire
Un peu de rêve
Et pui, bonsoire
Viellesse
Tristesse
Et pui
Bonn nuit
Asteptând în fotoliu să treacă ultimele ore ale acestui an, 2017, mă priveşte, neinsistent, un Iisus Pantocrator, dintr-o icoană pe sticlă pictată probabil la mănăstirea de lângă Marginea-Tomeşti, spre izvoarele Beghei, prin secolul al XIX-lea.
Oare, acum, când de un timp s-a rotunjit cercul transcendento-transcedental din jurul sacralităţii, retrasă, cu discreţie, în misteriosul (şi provocatorul pentru noi ) vid cuantic, ce mesaje - şi cum le vom mai primi - de Dincolo …!?
FINIS 2017