Note de jurnal - 2014
Tractatus Teologico-Politicus
1 Ianuarie
Un Tractatus teologico politic ar fi realmente interesant în aceasta vreme. Fără a fi vorba de o “criză” în sens tradiţional, cine a fost martorul ultimei jumătăţi de veac îşi poate pune problema: de ce şi cum s-a ajuns să se vorbească despre istorie şi sensul istoriei?
Treptat, a devenit clar că, un anumit sens al istoriei derivă din “temporalitatea” cu care aceasta a fost încărcată de mitologia iudeo-creştină a alungării din rai.
Heidegger care şi-a început cariera studiind teologia, se preface că nu ştie de unde i-a venit ideea legăturii dintre fiinţă şi timp.
2 Ianuarie
“Evaluarea” psihologică a datelor sensibile, conduse spre “centru” de simţul comun şi imaginar, a fost concepută încă de stoici. Astfel încât scolastica o avea la îndemână în structura simţului intern când Avicena i-a conferit forța intenţionalităţii.
În zilele noastre, un nou Hegel ar argumenta că aparenta revoluţie ce a introdus-o Descartes prin accentuarea simţului extern spaţial-geometric, a fost un joc dialectic necesar pentru ca Husserl, invocându-l pe Brentano - şi deci pe Avicena - să asigure un statut special temporalităţii simţului intern. De care să facă uz şi abuz apoi Heidegger cu a sa prezenţă a fiinţării la prezentul ce-i mijloceşte, fenomenologic, accesul la sensul fiinţei. La comprehensiunea acesteia.
Dar acest nou Hegel ar rămâne deconcentrat în faţa actualei explozii a hipernavei umane.
3 Ianuarie
Delirul, e ca o dramă. Delirantul cade în rolul principal dintr-un scenariu pe care îl şi scrie (fără să vrea) şi pe care îl joacă (involuntar).
El urca pe scena implicând diverşi actori şi spectatori, nici totalmente reali nici indiscutabil fictivi.
Tulburările dispoziţionale – mania/depresia – sunt ca sărbătoarea şi doliul, ritualizate însă. Ceva ce vine din biologie şi saltă în socio-cultura sacralizată.
Schizofrenia e ca şi poezia, ca şi gândul matematic şi filosofic, toate la un loc....dar fără dragoste.
*
* *
Trecând azi pe lângă fosta fabrică de dulciuri Kandia, de mulţi ani în ruină, îţi vine în minte marxist-hegeliană trimitere la Heraclit: lupta contrariilor. Concurenţa (capitalistă) face parte din scenariu. După 1990, s-au “cumpărat” toate intreprinderile pentru ca sub protecţia proprietăţii, să nu mai funcţioneze concurenţial. Azi nu se mai vorbeşte despre Heraclit/Hegel/Marx. Ruinele fabricii Kandia, ce a funcţionat un secol pe această stradă, le văd însă zilnic.
4 Ianuarie
|
|
Prognosticele pe 2014 indică o revenire semnificativă pe scena internaţională a Japoniei.
Şi asta, după catastrofa ei nucleară. E îmbucurător cum Destinul are grijă de popoarele care ştiu să îşi păstreze rafinamentul alături de forţa din adâncuri a ritualulilor, nestridentă la suprafaţă. Franţa le-a pierdut pe amândouă în sec.XVIII, odată cu misiunea lui La Fayette.
*
* *
Husserl a fost poate necesar în sec.XX, pentru a ne putea da seama, prin contrast, că subiectivitatea constiinţei e la crepuscul, că filozofarea e în cele din urmă o chestiune omenească – care fără adâncimea instanţei lui Dumnezeu se topeşte – şi că e anacronic să te ocupi de percepţie, când totul se arată a fi un lanţ de probleme angrenate în proiectul unei misterioase deveniri, patronată de Evoluţia Creatoare.
8 Ianuarie
La Bucureşti s-a deschis, nu demult, Institutul Confucius. Desigur, în cadrul expansiunii actuale a Chinei, probabil instituţii similare sunt în toate capitalele şi marile centre universitare ale lumii.
În actuala vreme a postmodernităţii, când modelul cultural al Europei şi-a încheiat proiectul, ascensiunea economică şi odată cu aceasta şi de prestigiu cultural a Chinei, Indiei – şi cine ştie, a unui Islam pe care nu îl cunoaştem suficient – face ca orice doctrină a unui vid spiritual să nu fie sutenabilă. Desigur, s-a terminat timpul istoric al alungării din Paradisul la care visa Cioran. Dar cine ar putea susţine că acest proiect acum consumat, avea dreptul să pretindă monopolul deschiderii omului întru transcendenţă?
Înţelepciunea lui Heidegger a fost de a accepta posibila retragere în ocultaţie a problematicii fiinţei ca fiinţă. Dar dacă ea va reapare, pe ce “fuziune de orizonturi” (ale “temporalităţilor de sens”) se va proiecta oare?
*
* *
Modernitatea Occidentalului şi-a încheiat istoria politică oareşcum liniştit la sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, lichidând războiul rece şi pericolul catastrofei nucleare.
Plină de entuziasm, lumea a uitat atunci de comentariile lui Toffler – din cartea “Război şi antirăzboi”, publicată în 1993 – legată de perenitatea micilor conflicte. Aşa că priveşte azi cam nedumerită zilnicele atentate sinucigaşe cu bombe în care mor nenumăraţi copii şi oameni nevinovaţi, interminabile acţiuni militare zonale, şi uriaşul comerţ cladestin cu arme.
Motto-ul cărţii lui Toffler este un citat din Troţki: “S-ar putea să nu te intereseze războiul, (nu-i nimic) tu îl interesezi pe el”.
Cum va arăta oare opera unui Grotius post modern?
22 Ianuarie
Mişcările sociale populare par în prezent mai ample decât în urmă cu 40 ani, când ele erau înregistrate şi comentate zilnic de oficialii comunismului, ca semn al intrării în putrefacţie a capitalismului imperialist muribund, pe care de descompunere.
Cine şi cum, sub ce ideologie, să le mai comenteze şi interpreteze acum, global, la scară planetară?
24 Ianuarie
Grecii au deschis o cutie a Pandorei odată cu gândirea lor filosofică. De aceea, s-au temut tot timpul de hybris, de la Heraclit la Aristotel, încercând să cultive “propon-ul”.
N-au reuşit decât să pregătească creştinismul triontic, prin sceptici şi stoici, scăpând astfel de angoase. Dar ocazionând excesele mistice ale acestuia şi punând temeliile modernităţii Europei.
Azi, în plin postmodernism, Confucius îşi înalţă calea sa de mijloc, fără să trimită la nici un zeu obscur sau crucificat.
25 Ianuarie
Cum a străbătut comunismul, ca o pandemie sec.XX. Era cel mai periculos dintre totalitarismele ce anunţau sfârşitul modernităţii, căci avea în spate toată forţa ideologică a evoluţionismului sec.XIX, sprijinit pe umerii filozofiei devenirii spiritului a lui Hegel.
Până la urmă s-a prăbuşit în însăşi propriul său suc, odată cu fundamentele sale. Nu l-a învins democraţia, care în ziua triumfului nu a ştiut decât să se închine globalizării pe care noua tehnologie a logosului a eclozat-o, ci legile unei deveniri mai subtile, a cărei cheie va urma s-o descifrăm.
Guernica, celebra pictură a comunistului Picaso, e calchiată după “Bătălia de la Anghinari” a lui Leonardo Da Vinci.
31 Ianuarie
Începutul de an se încheie în haos aparent. Oricum, nu e pace sub măslini. Siria, Iranul, Egiptul, Orientul Mijlociu, Africa....Jihadul în floare.
Europa aproape că nu se adună, îi trebuie un pretext exterior. SUA revine la izolaţionism.
Politicii internaţionale îi cam lipseşte lupta împotriva comunismului. Trebuie să inventeze ceva.
8 Februarie
Rusia, aşa cum poate fi percepută plenar la deschiderea Jocurilor Olimpice, rămâne diferită de civilizaţia occidentală. E ceva vital şi crud, la fel ca pe vremea Baletului Rus a lui Djaghidev din Parisul începutului sec.XX. Aceeaşi e strălucirea culorilor ce le etalează acum: roşu nu e chiar roşu, albastrul azuriu e un altfel de albastru, iar albul.....albul parcă nu e...
China, având o cultură milenară cu o continuitate ca niciuna alta pe planetă, şi-a putut permite organizarea unor Jocuri Olimpice care la suprafaţă au mimat cultura occidentală, lustruită. Rusia nu poate aşa ceva.
Occidentalismul a devenit, indiscutabil, limbajul oficial al lumii.Dar nu şi conţinutul ei. Viitorul e pasionant căci se arată plin de surprize.
20 Februarie
În prezent, de fapt în ultimul timp, tot mai mult în ultimul secol, totul se face excelent de oamenii competenţi pe bucăţica lor. Vorba lui Ford şi a lui Charles Chaplin: oameni de profesie pentru fiecare mişcare.
Sportul a încetat să fie un hobby, o distracţie, un antrenament pseudomascat al competitorilor. El se face de către sportivi de profesie.
Marxismul lui Lenin a inventat “revoluţionarul de profesie”.
Postcapitalismul actual a dat şi el naştere “intelectualului de profesie”.
22 Februarie
Eliade şi Kievul răscoalei.
Baricada a fost un simbol al luptei maselor urbane oprimate din Europa, împotriva dictaturii celor ce deţineau puterea.
O pictură ce se referă la Parisul anului 1848, ne înfăţişează un revoluţionar cu joben, papillion şi puşcă, ce depăşeşte o baricadă însoţit de un copil.
Drept consecinţă, Napoleon al III lea l-a însărcinat pe Baronul Haussman să sistematizeze un Paris al bulevardelor largi, în care baricadele să nu mai fie posibile.
În 2014, în piaţa din mijlocul Kievului, noii revoluţionari îşi fac baricade, nu din care răsturnate, ci zidite temeinic cu cărămidă.
Să nu îl uităm deci pe Eliade şi “simbolismul centrului” pe care el l-a comentat. Limitarea unui oraş nu o constituie zidurile fizice ci limenul tras prin brazde de plug. Iar piaţa din centrul oraşului, este însăşi inima sa. Simbolul că “suntem aici”, în inima cetăţii are trăinicia bazaltului.
Dar, “suntem aici” se instituie nu prin piatră ci prin logos. Vorba lui Heraclit: “să ne luptăm pentru legile cetăţii mai mult chiar decât pentru zidurile sale”.
Deci: care e logosul baricadei din mijlocul Kievului?
*
* *
La Jocurile Olimpice de iarnă nu este nici o probă caldă sufleteşte, sau fierbinte, ca fotbalul. Aproape toate sunt probe solitare iar la hochei jucătorii care marchează un gol, ies din joc. Nu au cum să se îmbrăţişeze, aşa înfofoliţi cum sunt.
La Soci totul e mare şi bine făcut, dar....nu sunt destui brazi, nu vezi pădurile şi luminişurile prin care să alerge schiori, să se bucure, să te încălzeasacă cu zâmbetul lor.
23 Februarie
Jocurile Olimpice de la Soci se încheie cu un spectacol magnific şi semnificativ. Culorile vii ale întregii Olimpiade, azurul şi roşul purpuriu, au adus la lumină aceeaşi Rusie vitală şi culturală, căreia îi este imposibil să adopte stilul democratic anglosaxon. Dar oare nu e vorba doar de Rusia. Lumea evită cu civilizaţie să discute de faptul că modelul britanic nu a împregnat de fapt nici Europa decât la suprafaţă. Germanii doar în ultimii 50 ani. Iar italienii şi mediteranienii îi acceptă glazura, continuându-şi stilul lor teatral şi temperamental. Pe francezi i-a salvat de ochii lumii De Gaulle. SUA e campioana declarată a drepturilor omului susţinând în acelaşi timp cele mai multe războaie nedeclarate (ce ar fi zis Grotius?) şi omorând cu dezinvoltură şi pe faţă oameni nejudecaţi, pe care îi seceră din drone. Retorica drepturilor omului e necesară pentru piaţa publică, pentru ca lumea sa să nu fie atentă la controalele mai subtile. Oricum, Rusia nu excelează la drepturile omului aşa cum sunt ele oficial declarate. În ultimul timp ea cam spune însă clar ce are de gând să facă, ce face şi de ce face. Desigur, în afară de cele ce le face fără ca să le spună sau fără ca să le ştim.
24 Februarie
La Kiev se încearcă formarea unui guvern care urmează să treacă întâi prin eroica piaţa Maidan pentru a primi binecuvântarea; şi care va merge de abia după aceea înParlament pentru votul de încredere.....Democraţie ca la marginea Europei, aplaudată de Europa.
*
* *
28 Februarie
Civilizaţia Europei s-a dezvoltat, firesc, odată cu ecloziunea oraşelor după anul 1000, culminând cu înflorirea burgurilor Renaşterii. La fel a fost pe vremea greco romanilor, a sumerienilor şi egiptenilor, în lumea chineză şi indiană. Când Alexandru Machedon ajunge în India, întâlneşte o puzderie de oraşe înfloritoare. Când în sec.XVIII Spătarul Milescu străbate China, i se pare că trece din oraş în oraş. Şi la fel Marco Polo, cu 500 ani înainte înaintea lui. Omenirea culturală s-a organizat, după neolitic, sedentar, în jurul oraşelor ce priveau spre cer.
Cum va fi în această lume postmodernă, care dizolvă oraşele?
10 Martie
Geopolitica rămâne pe poziţie şi la începutul lumii postmoderne, chiar dacă altfel decât pe vremea lui Petru cel Mare, ce îşi dorea o ieşire la Marea Baltică. Rusia rămâne “beton armat” în cazul Crimeii, ancorată ferm în porturi maritime, ca avanposturi pentru întiderea sa euroasiatică. Iar “atlanticii” se menţin maritimi. Câti zei nu sunt, oare, încă activi în Eurasia, în China, India, Japonia ş.a.m.d., alături de acest tradiţionalist zeu triontic al Bizantului, mutat “în cel de al treilea Rîm”.
11 Martie
Rusia şi rusofilii acţionează prompt: recunosc independenţa republicii autonome Crimeea si trec la alipirea ei la Rusia. Europa rămâne consecventă democraţiei, cu tradiţionala sa lentoare în reacţie. Legându-se tot mai tare de Asia, Rusia se leagă de un viitor misterios, în jurul căruia cochetează şi SUA. Ce mistere mai ascunde însă, oare, Europa?....invadată de imigraţia afro islamică?
14 Martie
Europa s-a născut când Alexandru a tăiat nodul gordian. Acum, nodul asiatic s-a refăcut. Are oare viitor ca cineva să îl taie din nou? Mai are oare sens conceptul de viitor, care s-a născut la nu multă vreme după acel eveniment?
15 Martie
Straniu. Hegel nu a fost apreciat cu seriozitate decât de trei gânditori totalmente diferiţi. Marx, pentru a deschide un viitor nou omenirii. Eliade, pentru a explica cum proiectul iudeo creştin a prezenţei lu Dumnezeu în istorie s-a încheiat odată cu Fenomenologia Spiritului. Şi Noica, ce mută devenirea într-o Deveninţă arhetipală, ce pare ontologic mai profundă şi decât mistica neoplatoniciană a lui Pseudo Dionisie Areopagitul.
*
* *
16 Martie
În vremea acestei crize a Crimeei, agenţiile occidentale de presă prezintă imagini din Rusia doar însoţite de steaguri roşii cu secera şi ciocanul pe ele, iar în fundal statuia lui Lenin.
Cât adevăr şi câtă propagandă e în aceasta. Ce înseamnă oare conservatorismul adâncit a lui Putin, care-l invocă pe filosoful creştin Berdeaev?
17 Martie
Argentina protestează faţă de faptul că Israelul se laudă că i-a lichidat pe atentatorii împotriva ambasadei ei de la Buenos Aires “fără judecată” în instanţă. Dar nu a protestat faţă de cei lichidaţi de dronele SUA sau de acţiunea de ucidere – “nu prindere, ci ucidere” comentează răspicat comentatorul american – a lui Bin Laden.
*
* *
E ceva misterios divin în viaţa fiecărui om, subliniază Biserica Catolică opunându-se avortului....Dar, sufletul, divin în esenţa sa, întră în embrion la o anumită vârstă a acestuia. Când o fi intrat el în om în general, de-a lungul antropogenezei? În urmă cu 500.000 ani? ...în urmă cu 150.000 ani, cu 30.000 ani?....cu 3.000 ani?
18 Martie
Am două amintiri (poate aproximative) despre problema “adevărului”. În Cartea Roşie a lui Mao Ze Dun scria: “Să nu uităm că adevărul stă în ţeava puştii”.
Iar într-una din consideraţiile sale inactuale, Nietzsche se întreabă: “Vrem să ştim adevărul?....dar chiar vrem să îl ştim? De ce am vrea să îl ştim de-adevăratelea?!”
19 Martie
Interesant, foarte interesant!....La prima vedere pare foarte simplu: viitorul nu poate fi alături de această Rusie care face cu forţa anexiuni teritoriale şi proclamă toată situaţia ceremonios, cu fastul şi ritualul specific unei puteri totalitare, printr-un eveniment desfăşurat în luxosul palat baroc din sala mare a Kremlinului. Dar tocmai în această claritate a situaţiei, totalmente retrogradă, stă misterul. Cu prea mare ostentaţie Moscova se afirmă rigid tradiţionalistă, fără nici o înţelegere faţă de dinamica spontaneităţii şi descentralizării postmoderne. Nu poţi fi decât suspicios faţă de stilul în care Putin obligă umanitatea actuală a mass mediei să îl asimileze ca urmaş al lui Lenin. Ce e oare în spatele acestui spectacol, a acestei farse?!!
Să vedem peste cinci ani.
13 Aprilie
Alături de ridicolii utopişti ai sec.XVIII de talia lui Fourier pe care-i desfiinţează Cioran în Istorie şi Utopie, ar putea fi plasat şi Kant cu al său Discurs despre Pacea Eternă.
Acest òpus e desigur una din raţiunile dezlănţuirii nebuneşti a lui Hegel, a neliniştitei lucrări a opuşilor, coflictelor, antitezelor ce se opun tezelor întru “Aufhebung” ca susţinând Fenomenologia Spiritului, în devenirea sa istorică.
Doar după aceste două hybrisuri se poate reveni la calma înţelepciune a lui Heraclit: “Lumea e un foc veşnic viu ce de la sine se aprinde şi de la sine se stinge”.....Rusia şi Ucraina, Israelul şi Orientul Mijlociu, Siria şi democraţia actuală a Egiptului, Africa Centrală, Oceanul din jurul Chinei, Japoniei .........Pacea eternă.....Fenomenologia Spiritului...
*
* *
Pelerinajele în Ţara Sfântă şi la Mormântul Sfânt aveau rost major în vremea Cruciadelor, când peripeţiile lumeşti ale lui Isus erau trăite în imaginar. Căci, la faţa locului, pelerinii nu vedeau nimic altceva decât ceea ce ştiuseră şi văzuseră de acasă.
Actualele pelerinaje turistice beneficiază însă de locuri precise şi bine delimitate în lumea reală, care indică toposul teofanilor lui Cristos. Poţi deci vedea şi fotografia măslinii din grădina măslinilor, poţi coborâ – foarte anevoios – în grota în care a fost pus Lazăr cel mort (şi din care iese cu greu orice om viu) iar pe marginea lacului Tiberiada serveşti o masă de peşte la un restaurant modest, în amintirea lui Petru, ce nu a putut umbla pe valuri.
16 Aprilie
Alain Besançon consideră comunismul lui Lenin o gnoză modernă, la decantarea căreia a colaborat întreaga intelighentie rusă a secolului XIX. Trimiterea la Marx şi Engels ar fi doar învelişul exterior, un argument pentru reafirmarea gnozei în modernitate.
Totuşi, modernitatea Europei şi-a spus atunci cuvântul şi prin sugestia totalitarismului ce controlează cetăţeanul la infinit, idee pe care – după Foucault – a elaborat-o meticulos în întreg secolul XVIII-lea, tocmai această cultură europeană.
Ce s-a ales de comunismul lui Lenin în epoca postmodernă?
În Revoluţia Rusă trebuie să fi fost ceva mai mult decât gnoza şi marxismul, ceva pe care-l evocă cutremurat Cioran în Istorie şi Utopie când priveşte către neobarbarii ce năvălesc peste ruinele Europei.
*
* *
Cine merge azi în pelerinaj prin Ţara Sfântă, poate constata toleranţa binevoitoare cu care evreii îi acceptă pe aceşti creştini ce vin să se închine Dumnezeului lor ce a coborât în istorie. Dumnezeu care, în bisericile ortodoxe din această zonă e condus pe Golgota de soldaţi romani cu sandale şi cu suliţe, bocit de femei în cor.
În Palestina actuală creştinismul e lăsat în voia lui, ca o relicvă muzeală, amestecată cu palestinienii din jur.
Pe când Dumnezeul Torei!!!....
*
* *
Cel mai fascinant loc din Ţara Sfântă e Marea Moartă, care ţi se impune ca Centrul Lumii.
Totul e aici încremenit. Marea e mare, deci apă, în care intri însă cu greu dată fiind uriaşa concentrare salină. Deşertul muntos se contopeşte cu cerul învăluind această pseudoapă, în indistincţia haosului, a nimicului, a absolutului.
Un imens Nimic confuz te înconjoară.
Mintea îţi aminteşte însă că în apropiere a fost mănăstirea essenienilor şi nu departe se află muntele pe care au luptat până la ultimul, evreii, în răscoala lor contra romanilor din anii 70.
Începuturile timpului......
19 Aprilie
Întemeietorul ştiinţei moderne e indiscutabil Luther, cel puţin în două din aspectele esenţiale:
- Obiectivitatea necesară observării exacte şi experimentării, nu e posibilă fără polul subiectivităţii conştiinţei. Ori, prin Gewissen, Luther a fundamentat conştiinţa de sine subiectivă, “perspectiva persoanei întâi”. Şi astfel nu doar a aprofundat Augustinismul ci a deschis şi “perspectiva persoanei a treia”, obiectivantă.
Viziunea statistică asupra cauzalităţii e blocată, dacă aceasta e privită liniar. Dezvăluind orizontul arbitrariului lui Dumnezeu, Luther a iluminat o altă cauzalitate decât cea care derivă din Aristotel.
Ca să nu mai punem la socoteală că, importanţa pe care i-a acordat-o Luther Diavolului, a deschis zăvoarele năvălirii ideii indiano arabe a cifrei zero în matematicile Europei!...
Pecetea ştiinţei contemporane a fost astfel pusă.
*
* *
Când Petru cel Mare a căutat o cale de ieşire a Rusiei în lume, nu a avut la dispoziţie decât marea din Nord, pe care, prima civilizaţie majoră ce putea fi întâlnită, era reformata Olandă. Şi astfel, la Sankt Petersburg, bisericile oficiale au ajuns să aibe fleşă neortodoxă, contrastând teribil cu cepele bisericii lui Ivan cel Groaznic din Moscova. Săgeata se înalţă şi deasupra catedralei din Citadela Petropavlovsk, unde sunt înmormântaţi toţi ţarii. Fleşa aceasta a impregnat şi clădirile civile ale capitalei, tronând ca turn al superbei Amiralităţi.
Partea a doua a poveştii începe când, după Război, Stalin trece la reconstrucţia Moscovei cu câteva imense clădiri laice, care, arhitectonic cresc în trepte, încheindu-şi înălţarea cu săgeata Amiralităţii din Leningrad, deci cu fleşa olandeză. Model cu care s-au procopsit în anii următori mai toate capitalele Lagărului comunist.
Pe nebănuite căi umblă feţele lui Dumnezeu prin lume....
20 Aprilie
În acest an de graţie 2014, când toată creştinătatea a ajuns în sfârşit să-şi sărbătorească în aceeaşi zi învierea lui Hristos în vremea când muştele au început să bâzâie iar răsăritul Europei se agită în continuare belicos, gândul ţi-l poate fura viclenia istoriei pe care o invoca Hegel în Fenomenologia Spiritului.
Şi cine ştie dacă reaşezarea faţă în faţă cu Rusia, la fel ca pe vremea războiului rece, cu tendinţa de a se reorganiza blocul atlantic în faţă blocului continental, nu va fi un moment de reculegere pentru moleşita civilizaţie occidentală. Ea ţine încă în mână toate atuurile diferenţierii istorice pe care a instituit-o modernitatea şi postmodernitatea. Îi trebuie doar o palmă, ca să-şi revină din lasitudinea neimplicării.
Dar oare cu ce zei în spate vor porni: înapoi?, înainte?...împreună, cu toţii.....încotro?....
8 Mai
Papa se întâlneşte cu Secretarul General ONU şi vor discuta inclusiv despre problema avortului. “Viaţa omului e sfântă de la începutul la sfârşitul ei” subliniază Biserica Catolică, co-reprezentanta lumească, în politică, a creştinismului.
Dar viaţa e o caracteristică a biologiei, evidentă mai ales în zoologie. Aristotel credea că omul are în plus faţă de psihismul animalului doar “nous-ul”. Cuvântul “Zoe” pe care-l foloseşte Isus când spune “Eu sunt Viaţa......” are un sens adânc, din el derivând şi numele lui Zeus.
A fost nevoie de un Dumnezeu plasat în inima Logosului care să facă lumea prin decrete verbale şi pe om cu însăşi mâinile sale, însufleţindu-l cu propria-i suflare, pentru a ajunge la acest suflet sfânt, negrecesc.
Dar dacă acest Dumnezeu se retrage în Deitate?
Cum va mai pleda Curia Papală pentru sfinţenia omului, a trupului şi a sufletului său?
4 Iulie
În luna ce a trecut s-a putut vedea cum Preşedintele Israelului şi cel al Autorităţii palestiniene s-au rugat împreună cu Papa, la Vatican, fiecare Dumnezeului lor, pentru pace.
Dar, în prezent, în Orientul Apropiat, convorbirile de pace sunt blocate, iar năpraznicele hoarde a lui ISIS pustiiesc Irakul şi Siria pentru a-şi institui Emiratul.
Se pare că în ultima vreme Dumnezeu vorbeşte în istoria politică mai ales pe limba ultimului Profet.
1 August
În aventura sa actuală, Rusia a triumfat instalându-se în Crimeea.
A uitat oare de Războiul Crimeii din sec.XIX?
Sau poate vrea să-şi ia revanşa de la Occident.
*
* *
Cifra doi e prin definiţie instabilă. Iubiţii termină prin a avea copii. Dumnezeul maniheist nu a rezistat în faţa trionticii creştine. Hegel a clarificat că sinteza se naşte din teză şi antiteză.
Atunci când în politică au apărut două lagăre, s-a iscat şi Lumea a treia.
Acum, când EuroAmerica are o concurenţă economică în China, apare şi Uniunea Vamală patronată de Rusia, extinzându-se din Egipt şi Turcia, până în Noua Zeelandă.
Ar fi păcat şi pentru Rusia să se despartă de Europa şî pentru Europa să se despartă de Rusia.
În urmă cu o sută de ani omenirea privea cu speranţă la Lumea Nouă ce se profila peste ocean, pe spuma valurilor iluminismului, spre capătul timpului istoric.
Acum, ne gândim la un viitor în care cuvântul greu îl vor avea China şi India, ce au în spate uriaşe adâncuri de meditaţie în afara timpului.
29 August
Cu multe decenii în urmă, structuralismul teoretiza că în istorie evenimentele se produc nu chiar aleator, ci în reţeaua unor structuri ce le alătură subteran.
Oare de aceea în 1958 când a izbucnit revoluţia în Ungaria s-a declanşat şi criza Suezului?
Acum se desfăşoară în acelaşi timp criza din Ucraina, războiul jihadiştilor în Irak şi Ebola în Africa.
*
* *
Surpriza cu statul ISIS e doar pentru cine bagă capul în nisip ca struţul, uitând de talibani şi de isprăvile Al Kaida. Dar problema mai în profunzime e altundeva, chiar dincolo de islamizarea Europei şi Canadei, dar nu fără legătură. Căci dacă omul actual – fie el numit postmodern sau recent – nu intră în matricea unei aşezări cu rost identitar, centrat pe proiecte şi grijă, îi rămâne la dispoziţie existenţa circumstanţială a omului statistic. Odată ce s-au terminat hiperelaborările pesonaliste despre abisurile existenţei fiecărui individ, ca pion, el se transformă oricând în bombă sinucigaşă teroristă. Sau poate merge pentru a lupta în ISIS şi a se întoarce în Olanda probabil nu cu planul de a-şi săpa grădina cu flori.
E mai simplu ca pe vremea lui Candide.
*
* *
30 Octombrie
Leibnitz, ca toţi gânditorii geniali rămâne misterios cu monadele sale, ce poartă cu ele, într-o distribuţie indiviză, creaţia perpetuă a monadei prime, evoluţia creatoare ce se adânceşte în abisurile nuclearităţii sale, orizont pentru eternitatea devenindă…
Totul se încurcă când vrei să mergi mai departe decât Leibnitz, să-l traduci în limbajul celorlalte secole.
Vivaldi cel puţin, poate fi cântat aşa cum a compus.
*
* *
14 Noiembrie
Câte dreptate avea Cioran când regreta nostalgic secolul al XVIII-lea european, cu muzica sa barocă, în care oamenii cu perucă discutau despre luminile raţiunii şi credeau naiv în viitor….
Ajunge să te gândeşti la pustiitorul secol XX ca, într-un muzeu, să preferi bibelourile rococo.
Democraţia sportului, în care orice ţărişoară se poate confrunta cu marile puteri învingându-le prin echipe naţionale sau sportivi de excepţie, poate fi comentată în perspectiva teoriei conspiraţiei ca un joc al compensărilor…Totuşi….acest enorm spectacol sportiv îşi are desigur şi un alt rol, într-o lume în care cărţile nu mai au aureolă sacră…
21 Noiembrie
La Bucureşti se comemorează cei 25 ani de la căderea comunismului în Europa, iar vorbitorii, ce au jucat un rol în politica ce a urmat, comentează că procesul comunismului încă nu s-a făcut…şi, nici nu sunt semne că se pregăteşte să înceapă….Dar…Poate, lumea nu mai are timp să reflecteze acuzator asupra trecutului său apropiat…Sau, poate….adevăratul proces al comunismului ar fi analiza deconstructivă a ideologiei sale filozofice, care a fascinat Europa franco-germană şi italiană peste jumătate din secolul XX.
1 Decembrie
Creaţia matematică – înţeleasă ca judecata sintetică apriori – este provocarea ce a condus la elaborarea Criticii raţiunii pure, a ideii de transcendental şi de lucru în sine. Iar pe atunci, în vremea lui Kant, nu mai era vorba de numerele divine ale anticilor, lipsite de nimicul lui zero şi de operaţionalitatea negaţiei, fapte ce au deschis orizontul numerelor iraţionale. Misterul “cifric” al matematicilor se corelează direct cu misterul lucrului în sine.
*
* *
“Barocul a fost finalul apoteotic al civilizaţiei europene”, în mod sigur cineva a formulat această aserţiune, înainte de galopul evoluţionist al secolului XIX, cu atenţia bine fixată pe haosul crud al secolului XX. Dar, vorba lui Eliade: haosul este absolut necesar pentru recreerea unui nou cosmos. Oare o fi început deja această recreere şi noi nu ne dăm seama?
*
* *
Prolog (pentru o carte viitoare “Cei trei muşchetari de pe Dâmboviţa, atacând Timpul lui Heidegger”)
“Simţeam eu că “se întâmplă ceva!”..prea se potriveau lucrurile (ca şi cum cineva îi şopteşte la ureche sau îi întinde o hârtiuţă celui ce urmează să ia cuvântul într-o adunare publică)”…simţeam deci, că se întâmplă ceva atunci când în urmă nu cu mulţi ani am recitit, ca un elev conştiincios, opera lui Cioran.
“Talmeş, balmeş sublim, creştinismul e prea profund – şi mai ales prea impur – ca să mai dăinuie; secolele îi sunt numărate. Pe zi ce trece Iisus e tot mai searbăd, perceptele-i ca şi blândeţea-i sunt sâcâitoare; miracolele şi divinitatea sa stârnesc surâsuri. Crucea se înclină”…şi, în continuare, în acelaşi “Tratat de descompunere” apărut la Paris în 1947: “Această rasă e mâncată de rugină. Întorcându-mă către Duşmanul tău, aştept ziua când îţi va fura soarele ca să-l atârne peste un alt cer”.
…Căci, nu era mult de aşteptat. Sabato, cel care l-a căutat şi la întâlnit pe Cioran la Paris în 1989, după ce a scris în disperare “Abbadon exterminatorul”, a murit şi el, vrând nevrând, recent, la respectabila vârstă de 100 ani. Cu el şi cu Cioran ideea răului a dispărut practic din dezbaterea publică. După ce, cu un veac şi jumătate în urmă, se insinua perfid şi voluptos tocmai în acelaşi Paris, ce începea să se desfete cu opium şi haşis…
…ISIS! Steagul negru al piraţilor flutură în deşerturile Irakului şi Siriei, pe urmele lui Alexandru cel Mare – care în istoria lui Arrianus, voia să repete, pe aceste locuri, isprava lui Hercule – flutură cu nonşalanţă pe maşinile dezlănţuite ale jihadiştilor ce navighează dezinvolt pe internet. Căci (Şi, Deci) n-avem de ce să ne amintim de rizibila vânătoare a lui Bin Laden, ca şi cum – vorba lui Hegel văzându-l pe Bonaparte – într-un om s-ar închega Spiritul Istoriei….
Bin Laden şi alţii ca el…un fleac faţă de prezenţa lui Dumnezeu în istorie. Un Dumnezeu care chiar prin aceste locuri ale Orientului Mijlociu a coborât în visele unui şef de trib migrator între Ur şi Marea Moartă, ce dormea alături de oile sale. Şi tot pe aici, el s-a oprit apoi într-o clevetitoare agora de oraş, lângă Templu, odată cu venirea acestui ambiguu Iisus a lui Cioran..”pe care-l bătea gândul să fugă de pe cruce…”, “Marele noroc a lui Iisus este că murit tânăr. De trăia vreo şasezeci de ani, scria memorii..”.
Da..Se întâmplă ceva! Este tocmai timpul de a tenta rescrierea unui Tractatus Teologico Politicus!
*
* *
Pentru Heidegger misterului lucrului în sine este moartea, Sein-zum-tode…
*
* *
Reuniunea coaliţiei internaţionale împotriva statului Islamic întruneşte 60 ţări, iar mesajul lui Kerry e că lupta va dura mulţi ani. Oare câţi?
*
* *
În vocabularul modernităţii Europei se impun trei concept: conştiinţă, eu, lume. Noţiunea de lume la Husserl şi Heidegger,preluând-o şi rafinând-o pe cea a lui Kant de totalitate a fenomenelor, e una totalizatoare, la fel ca absolutul instanţei divine a cărui reflex este pentru individuaţia conştiinţei (care de la început e-în-lume ca într-un interior şi nu ca o raportare la ob-ject). Eul şi lumea, înconjurate de abisul şi înnălţimile infinite ale cercului învăluitor transcedentalo-transcendent au fascinate finalul acestei epoci. Până când, cumva, pe nesimţite, s-a produs explozia.
*
* *
În Talmud scrie:”Cu cât există mai mulţi oameni, cu atât există mai multe imagini a divinului în natură”.
Probabil, Dumnezeu se bucură de creşterea demografică a omenirii.
*
* *
18 Decembrie
Reluare şi comentarii (Note de jurnal 2013 – 28 octombrie)
Obama şi israeliţi
Dacă un Spinoza s-ar apuca acum să scrie un Tractatus Theologico Politicum, ce ar nota el oare? Faptul că ”nimic în Istorie nu e (semnificativ) fără Dumnezeu? Probabil da. Dar într-un stil negeometric, purtat de curenţii spiritului de finite.
Căci….dacă omul nu e fără Dumnezeu,..şi ambii s-au dezvăluit şi oglindit reciproc, potenţându-se şi disimulându-se unul pe altul…….,cuvântul, Logosul e un mediator diabolic în ambiguitatea sa. Noţiunea de istorie, aşa cum s-a dezvoltat ea la întâlnirea dintre greci şi ebraici, s-a topit apoi în această devălmăşie a Deveninţei,…sau a Evoluţiei Creatoare, cum formula cu entuziasm juvenilul Bergson. Deci….
……..Prezenţa lui Dumnezeu în Istorie, coborârea sa în mijlocul omenirii infiorată de această istorie pe care au clamat-o iudeo creştinii, a întâlnit o lume ce deja se contura, prin greci, cu o sacralitate retrasă în ocultaţie. Dumnezeul intolerant al iudaismului a cultivat şi susţinut creştinismul ce-l ura şi-l dilua trinitar. Căci doar aşa putea să nu rămână un Dumnezeu tribal şi să se răspândească prin lume, altfel decât dispora. Odată împlinită însă modernitatea europeană, totul se mută în devenirea generală, patronată de evoluţionism. Şarpele î-şi muşcă coada. În această vreme a lui Obama, cultura Europei creştine a tiparului lui Luther se mută în tehnologia informatică a unui Dumnezeu ce iarăşi se ocultează, ca pe vremea lui Socrate.
Deci, Europa nu mai contează: …deci, creştinismul nu mai contează……Ergo, ebraismul nu mai contează ca pilon al prezenţei lui Dumnezeu pentru oameni…ca dumnezeu al istoriei.
Deci, Israelul să se descurce singur în Orientul Mijlociu.
Zeul, face vagi semne muritorilor…murmura Heidegger……
În zilele noastre mare parte din ţările UE au recunoscut simbolic Palestina, care nu recunoaşte Israelul ca “ţară a evreilor”; iar Hamas a fost scoasă de UE de pe lista organizaţiilor teroriste; la Consiliul de Securitate ONU se pregăteşte înaintarea unei rezoluţii în care Palestina să fie recunoscută ca ţară cu drepturi depline…
Unde e strălucirea şi aroganţa Israelului de acum 30 ani?
*
* *
Rugăciune
(Doamne, dă-mi puterea să nu mă rog niciodată, cruţă-mă de nesăbuinţa oricărei adoraţii, îndepărtează de mine ispita iubirii care m-ar aservi Ţie de-a pururi. Fie ca golul să stăpânească între inima mea şi cer! Nu doresc ca pustietăţile să-mi fie pline de prezenţa ta, nopţile tiranizate de lumina ta, Siberiile mele să se topească sub soarele tău. Mai singur decât tine, vreau ca mâinile mele să rămână curate spre deosebire de alte tale, care s-au mânjit totdeauna frământând lutul şi amestecându-se în treburile acestei lumi. Nu cer de la stupida-ţi atotputernicie decât respectful cuvenit singurătăţii şi chinurilor mele. N-am ce face cu vorbele tale; şi mă tem de nebunia care m-ar sili să le aud. Dăruieşte-mi minunea în sine reculeasă de dinaintea primei clipe, pacea pe care n-ai putut-o îndura şi care te-a îndemnat să faci o spărtură în neant ca să deschizi acest bâlci al timpurilor, condamnându-mă astfel la univers – la umilinţa şi ruşinea de a fi.) – Emil Cioran – Tratat de descompunere
*
* *
Dumnezeul lui Israel, omul şi istoria
(Mircea Eliade. Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.I)
“Odată cu adresarea către Avram. Ceea ce distinge povestirea biblică este mesajul personal al lui Dumnezeu şi urmările sale. Fără a fi fost invocat în prealabil, Dumnezeu se relevă unei fiinţe umane şi-i adresează o serie de cereri urmate de promisiuni miraculoase.
….Antropomorfismul lui Iahve are un dublu aspect. Pe de o parte, Iahve dă dovadă de calităţi şi defecte specific umane!! Milă şi ură, bucurie şi melancolie, iertare şi răzbunare…. Pe de altă parte, Iahve nu reflectă, ca majoritatea divinităţilor, situaţia umană : el nu are o familie, ci doar o curte celestă. Iahve este singur...
Viitorul pe care-l anunţau profeţii era, în fond, iminent. Interesul lor pasionat pentru politica contemporană era de ordin religios…mersul evenimentelor era susceptibil să determine convertirea naţiunii şi, pornind de aici, “salvarea” sa, singura posibilitate a supravieţuirii lui Israel în istorie. Realizarea prezicerilor rostite de profeţi confirmau mesajul lor, şi anume, că evenimentele istorice erau opera lui Iahve. Altfel spus, evenimentele istorice căpătau o semnificaţie religioasă, se transformau în “teofanii negative”, în “mâna” lui Iahve. În acest chip ele îşi dezvăluiau coeziunea lor intimă, dovedindu-şi astfel expresia concretă ale aceleaşi, unice, voinţe divine”.
*
* *
18 Decembrie
Biserica Catolică, braţul drept al Dumnezeului creştin, are un prim succes, mediind reluarea relaţiilor diplomatice între SUA şi Cuba. Desigur, SUA şi-a avut argumentele sale pragmatice, cum ar fi contracararea influenţei Rusiei în zonă. Dar, dat fiind faptul că emigranţii mexicani ilegali capătă drepturi în SUA, ponderea catolicismului creşte aici. La fel ca cea a islamului în Europa.
Se apropie o societate ecumenică?
*
* *
19 Decembrie
Iisus şi istoria
“În perspectiva istoriei religiilor, întruparea reprezintă ultima şi cea mai desăvârşită hierofanie. Dumnezeu s-a întrupat desăvârşit într-o fiinţă umană, concretă şi istorică – adică activă într-o temporalitate istorică distinct circumscrisă şi ireversibilă – fără să se închidă astfel în timpul ei (căci Fiul este consubstantial cu Tatăl)…acest kenosis a lui Iisus Hristos nu constituie doar încununarea tuturor hierofaniilor săvârşite de la începutul timpurilor, ci le şijustifică totodată, adică le demonstrează validitatea”.
(Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi ideilor religioase, vol.II).
*
* *
Timpul istoric al creştinismului şi Hegel
“Pentru iudaism, Timpul are un început şi va avea un sfârşit. Ideea timpului ciclic e depăşită…Creştinismul merge chiar mai departe cu valorizarea Timpului istoriei. Istoria devine susceptibilă de a fi sanctificată pentru că Dumnezeu s-a întrupat, şi a asumat o existenţa umană condiţionată istoric. Ilud tempusevocat de Evanghelii este un timp istoric precizat cu claritate – timpul când Pilat din Pont era guvernatorul Iudeii – dar el a fost sanctificat prin prezenţa lui Hristos. Creştinismul contemporan care participă la Timpul liturgic întâlneşte illud tempus, în care a trăit, a agonizat şi a reînviat Iisus, dar nu mai este vorba de un Timp mitic, ci de timpul când Pilat din Pont guverna Iudeia….
Hegel reia ideologia iudeo-creştină şi o aplică Istoriei universale în totalitatea ei. Spiritul universal se manifestă continuu în evenimentele istorice şi nu se manifestă decât în aceste evenimente. Istoria devine deci, în totalitatea ei, o teofanie; tot ce s-a petrecut în istorie trebuia să se petreacă astfel, pentru că Spiritul universal a vrut-o. Este calea deschisă diverselor forme de filosofie a istoriei din sec.XX”.
(Mircea Eliade, Sacrul şi profanul).
*
* *
Se împlinesc 25 ani de la căderea comunismului. Na dintre noutăţile ce au apărut de atunci la noi, e faptul că preoţii sfinţesc deschiderea reuniunilor ştiinţifice.
*
* *
20 Decembrie
Dacă capitalismul s-a născut din spiritual neoprotestant aşa cum sugerează Max Weber, imperialismul nu poate ignora agresivitatea cu care spaniolii, invocând Biserica Catolică şi modelul paradigmatic al cruciadelor, şi-au realizat coloniile din America. Chiar dacă apoi imperialismul neocolonialist a mai păstrat pe alocuri o faţă umană, acumularea primitivă de capital a Europei de care vorbea Smith şi Marx n-a fost o plimbare inocentă prin lume.
În replică, mişcările sociale anticapitaliste, predominant atee, au promovat şi ele agresivitatea în lupta împotriva exploatatorilor, ajungând până la ideea dictaturii proletariatului a lui Lenin.
Toată lumea a avut tot timpul argumente pentru toate acţiunile practicilor sociale agresive, după ce iezuiţii au inventat propaganda, dând un nou impuls retoricii, ca teorie a argumentaţiei. Astfel încât nimeni nu s-a simţit obligat nicicând la nici un scrupul.
Această moştenire a filosofiei şi acţiunii practice, a intrat în sângele democraţilor occidentali aşa de profund, încât scăpările agresive ale primăverii arabe au părut fireşti; la fel ca lovitura de stat militară din Egipt şi Maidanul din Kiev.
Spiritul protestant şi universalismul Bisericii Catolice la fel ca şi doctrina lui Lenin, sunt undeva în spate, incluse în spirala istoriei.
Dar oare mai e vorba de Istorie?
21 Decembrie
În statele Europei, care sunt laice, Preşedintele ţării depune jurământ pe biblie şi îşi încheie vorbirea rostind “Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.
Chiar dacă a devenit în parte Deus Otiosun, Dumnezeul creştin mai patronează din umbră această parte a lumii.
23 Decembrie
Căderea catastrofală a cursului rublei lasă impresia că Rusia s-ar afla, aparent, ca după bătălia de la Borodino. Desigur, ea şi-a revenit, la fel ca după Stalingrad, dar fără să-şi diversifice societatea, mizând tot timpul pe elite.
Oare se va putea şi în epoca postmodernă opera la fel ?
Povestea mitului creştin cu Iisus născut în iesle e aşa de gingaşă şi înduioşătoare, încât a cutremurat lumea.
În plus, creştinismul mai are şi măreţia de a fi vrut – şi a fi reuşit – să fie istoric; deci, cu un început şi un sfârşit în temporalitatea antroposului.
24 Decembrie
Una dintre cele mai frumoase colinzi se referă la trei păstori ce se întâlnesc şi decid să împletească o cunună de flori pentru a o duce lui Hristos. Refrenul colinzii invoca însă Soarele, Soarele şi rudele sale, mama şi sora soarelui, ca o culme a creştinismului cosmic de pe aceste meleaguri… vorba lui Eliade
Nici în cursul atmosferei magice a Crăciunului şi nici în cea a luminii miraculoase a Învierii, pe credincios nu-l duce gândul la esenţa creştinismului care e Apocalipsa.
Doar a doua venire a lui Hristos şi Judecata de apoi scot în evidenţă, cu adevărat, dimensiunea istoric temporală a acestei religii ce se defineşte prin ideea de viitor, pe care omenirea nu a avut-o până atunci. Căci, pentru evreii care au descoperit implicarea lui Dumnezeu în Istorie, viitorul era doar o vagă aşteptare a lui Mesia.
Criticând ideea utopică a istorismului, Popper sesizează că acest virus al speranţei într-un viitor ideal, este o pierdere de timp pentru cei ce a încheiat-o cu viziunea modernităţii europeene asupra lumii. Ei ar urma să se ocupe doar de ingineria socială a ajustărilor circumstanţiale.
Restul este, vorba lui Marx, opium pentru popor.
26 Ianuarie
În 2001 Horea Roman Patapievici publica la Editura Humanitas cartea Omul Recent, anticipând într-un fel actuala doctrină a lui Putin a conservatorismului luminat. Lucrarea se încheie cu îndemnul: “Deci: fiţi moderni, dar – nihil sine Deo””.
Nu există om postmodern, asertează H.R.P., ci doar un om modern recent, fascinat de cea ce se petrece şi se afirmă acum, în ultimul moment. Modernitatea, ce s-a afirmat prin Europa creştină şi capitalist, e corect definită prin prima dintre bazele Manifestului Partidului Comunist a lui Marx şi Engels:
“Burghezia e prima clasă sociala care a eliberat energiile pe care orice clasă sociala de până la ea le ţinuse zăvorâte. ..Abia burghezia a arătat ce e în stare să realizeze activitatea omenească…..Propriu acţiunii este să unifice lumea prin intermediul pieţii, să urbanizeze şi să ruralizeze orice habitat uman, să impună un standard de civilizaţie, să transforme industrial natura şi geografia, să supună orice existenţă criteriilor schimbului universal de mărfuri, să transforme în simpli salariaţi pe toţi practicanţii meseriilor liberale şi spirituale, să transforme toate produsele spirituale în bunuri commune (“tot ce e sfânt e profanat”), pg.144.
Greşeala autorilor (Marx şi Engels) a fost – ne spune autorul, că au corelat această teză “deschisă”, cu o a doua, care are o regulă de închidere, ca la şah. Burghezia se va autodistruge deoarece produce ea însăşi armele ce o vor desfiinţa şi tipul de om ce le vor utiliza proletariatul. Astfel formulate lucrurile de cei doi autori ai Manifestului…..) conduc însă la ceva fals, prin încercarea de a închide un orizont ce trebuie să rămână deschis. Modernitatea nu a fost înlocuită de un om postmodern. E vorba de acelaşi om modern, care doar încearcă să se afirme ca un “om recent”. Căci:
“Modernitatea este de fapt expresia prezenţei Dumnezeului creştin în Istorie (ne reaminteşte R.H.P.); şi mai ales a celui mai enigmatic cuvânt al Evangheliei: “Eu trebuie să plec pentru ca Mângâietorul să poată veni (Ioan, 16,7). “Gioachimo da Fiore a încercat să dea un răspuns acestei enigme”, pg.415.
Fiind vorba de o enigmă, nici autorul nu are pretenţia de a ne-o lămuri. Concluzia celor aproape 500 pg dedicate naşterii modernităţii europene şi a variantei sale recente – pe care unii o numesc în mod greşit (ne spune H.R.P. epoca omului postmodern – este):
“Faptul că existăm, este o dovadă absolută a faptului că Dumnezeu există (şi că este oriunde, omniprezent)”, pg.421.
*
* *
Dacă profunzimile misterioase ale cărţii lui H.R.P. nu sunt oricui accesibile, multiplele sale trimiteri bibliografice ar putea fi un ghid pentru a prelua cercetarea pe cont propriu. Astfel, despre Gioachimo da Fiore scrie consistent Eliade în Istoria religiilor şi a ideilor religioase, menţionând doctrina sa, cea a celor trei epoci istorice: Prima, cea a lui Dumnezeu tatăl, desfăşurată în Vechiul Testament. A doua, cea a lui Iisus Hristos, ce s-a afirmat până în vremea vieţii sale (sec.XII-lea) şi pe cale de împlinire (probabil prin Scolastici). Şi, în sfârşit, cea de a treia epocă istorică, cea a Sfântului Duh, care urmează să vină. Modernitatea Europei a fost asimilat de unii gânditori cu această a treia perioadă. Dar mai ales – scrie Eliade – iluminismul german din vremea lui Lessing s-a ataşat mult de idea celei de a treia epoci istorice a lui Giacomino, pe care credea că o iniţiază. Şi astfel, idealismul german – incluzându-l pe Hegel – ar sta sub acest patronaj (faptul ar explica şi de ce Hegel e singurul filosof din istoria acestei discipline ce face trimitere la o instanţă s Spiritului Absolut).
Acest excurs prin Eliade nu pare a-i fi familiar lui H.R.P. Interpretarea istoricului religiilor, trimite totuşi la rolul pe care l-a jucat Fenomenologia Spiritului a lui Hegel în încheierea ciclului timpului istoric structurat prin ideologia religiei iudeo-creştine, tocmai prin acea ultimă epocă a sa denumită de obicei modernitate. Ataşat cum e de creştinism, H.R.P. ar fi meritat să comenteze şi această idee a lui Eliade, care nu face apel la proletariat ca şi gropar al capitalismului, pentru a sugera o “închidere de şah” în planul istoriei.
27 Decembrie
Ioan evanghelistul, logosul “tehné” şi postmodernismul
Evanghelia după Ioan, stranie în raport cu celelalte dar absolut necesară corpusului dogmatic creştin, începe cu celebra şi misterioasa formulare:
"En arhé en ho Logos,kai ho logos en pros ton Theon,kai Theos en ho Logos".
Gravitatea şi adâncimea acestui fragment rezultă şi din utilizarea termenului de logos în întreaga sa accepţiune grecească, iniţiată de Heraclit din Efes, căreia îi adaugă şi noi semnificaţii. De aceea traducerea latină a lui logos prin verbum (şi cea românească prin cuvânt) amputează îngrozitor semnificaţia textului. Logos înseamnă în greacă nu doar verbum – şi cuvânt, – ci şi argument sau întemeiere, împreună cu întreaga instrumentalitate “tehnică” a logicii, pe care Aristotel o rezumă în Organon; şi reuneste tot ceea ce retorica greco-romană a dezvoltat ca teorie a argumentării. Lăsând la o parte teza lui Curtius privitoare la derivarea romanului European din retorica evului mediu latin, logosul grecesc îmbrăţişează deopotrivă poezia lirică, tragedia şi Odele lui Pindar. E vorba deci şi de implicarea unui ax transcedentalo-transcendent ce învăluie “tematicul” spunerilor expozitiv narative, inclusiv a poeziei. Iar “tematicul” logosului e inextricabil solidar cu “ma-tematicul” ritmului şi tropilor poetici, cu cel al muzicii şi dansului, cu geometria aritmetică a armoniei cosmosului lui Pitagora. Această entitate greacă generică a logosului, întâlneşte şi se articulează apoi cu psihismul uman, care-l absoarbe, asigurându-i un topos de re-expansiune. Heraclit spunea: “De ai căuta marginile sufletului nu ai putea să le găseşti, atât de adânc Logos are”. Şi, în plus, sălăşluind în psihe-ul uman care-l adoptă, logosul sporeşte.” Logos propriu al sufletului, el se sporeşte pe sine însuşi”. Dată fiind această bogăţie şi incomensurabilitate a logosului – ce nu se limitează la ceea ce e uman – Aristotel s-a văzut obligat să considere ca trăsătură specifică a psihismul uman – spre deosebire de cel al plantelor şi animalelor – nous-ul (intelect sau raţiune) şi nu logosul.
Logosul pe care-l invocă Ioan, deşi are în vedere “cuvântul lui Dumnezeu” – Dumnezeu ce a creat lumea pronunţând decrete divine – păstrează în conceptul său ceea ce theofilosofia grecească cumulase şi dezvoltase de-a lungul veacurilor. Fapt ce cuprinde şi valenţa de reuniune sintetică a multiplului sub Unu – temă ce i-a fascinate pe greci, între Heraclit,Parmenide, Platon şi Plotin. Reunire ce păstrează, cu grijă, ceea ce adună. Acest “logos – leghein” cvasicontemplativ, pe care-l va invoca în sec.XX Heidegger, şi-a menţinut valenţele filosofice în Europa, chiar şi atunci când ele nu a fost invocate explicit, ca în “sinteza transcedentalo apriorică a apercepţiei” a lui Kant. De comentat e faptul că toate aspectele şi dimensiunile conceptului de logos, pe care filosofia grecească şi creştinismul le-au dezvoltat în antichitate, s-au menţinut tot timpul în legătură, chiar dacă aceasta corelatie a rămas de multe ori laxă. Astfel e articulaţia între înţelesul creştin al logosului ca şi a “cuvânt a lui Dumnezeu întrupat prin Iisus” şi logosul ca organ al gândirii – rostire, pe care l-a abordat Aristotel, deschizând meditaţia asupra tehnologiei logoslui şi a metamorfozelor istorice ale acesteia.
Acest ultim aspect al tehnologiei logosului, înţeles ca practică umană, ne trimite la perspectiva evoluţionist istorică a faptului că omul e un animal biped (fără pene), producător de unelte şi vorbitor. Iar această dimensionare a sa prin rostirea-logos, s-a închegat la un anumit moment dat temporal (istoric?) în limbajul scris. Scriere sacra si administrativa a puteri politico-divine, ce a fost sincrona cu aşezarea sa în localităţi şi cultivarea pământului, apariţia meşteşugurilor şi invocarea zeilor. Într-o fază ulterioară (a acestei “istorii”?) apare scrisul alfabetic, ce stă în spatele “miracolului” culturii Greco-romane. Următoarea mutaţie “evoluţionistă” în tehnologia logosului se petrece pe vremea Renaşterii şi a lui Luther, constând în apariţia tiparului.
De ce atunci, metamorfoza actuală în domeniului tehnologiei logosului ce apare în sec.XX, cu toata fantastica invazie a mediilor actuale, să nu se coreleze si ea cu o mutaţie culturală ?. Îi putem spune vreme a “postmodernismului”, sau epoca a “omului recent” (cum vrea H.R.P.). Sau,timp al “căderii din timp” – în formularea lui Cioran.Dar,” ceva” se petrece totusi cu Antroposul.
Problema e dacă, într-adevăr, mergând pe urmele logosului pe care în mod coerent Ioan îl articulează intim cu Dumnezeu (cel creştin), nu pare a se închega o “istorie comprehensivă”, care să accepte că omul actual (recent sau postmodern) e într-un fel diferit de cel consubstanţial tiparului?
Deci, că nu e absurd a se vorbi chiar de un om postmodern.
28 Decembrie
Putin declară că inamicul militar oficial al Rusiei este NATO. Totuşi, reluarea unor bune relaţii cu UE e de dorit pe termen lung.
*
* *
În sistemul său pentadic, Alexandru Surdu plasează Eternitatea în clasa supracategoriilor (după cum e şi firesc) alături de infinitate, totalitate, Unu ş.a.m.d. Pentru cine nu e logician ci doar simplu creştin, lucrurile se complică prin prezenţa paradisului. Odată alungat din rai, căzut în timpul ireversibil al istoriei, muritorul are nostalgia acelei vremi de dinainte de timp, uitând că pe atunci nu mâncase încă din pomul vieţii care să-l facă, acolo, nemuritor; fapt de care Dumnezeu tocmai se temea.
Paradisul pierdut e pentru om o continuă nostalgie a veşniciei, trăind cu speranţa ca după moarte şi învierea de după judecata de apoi să poată recâştiga ceva asemănător. Faptul face ca vicisitudinile vieţii şi istoriei să devină mai suportabile. Mai ales că, aude uneori poveşti despre oameni care mărturisesc că au trăit pentru câteva clipe parcă, pe acele meleaguri. Unul dintre aceştia, Cioran, comentează în finalul cărţii Istorie şi Utopie.
“Locul pentru bolile noastre trebuie să-l căutăm în noi, în principiul atemporal al naturii noastre. Dacă irealitatea unui asemenea principiu ar fi demonstrată, dovedită, am fi pierduţi fără scăpare. Ce demonstraţie, ce dovadă ar putea totuşi să întărească, mai mult decât convingerea lăuntrică pasionată că o parte din noi scapă duratei, decât iruperea acestor clipe când Dumnezeu devine de prisos în faţa unei lumini trăite deodată la limitele fiinţei noastre, beatitudine ce ne aruncă adânc în noi inşine, cutremurare dincolo de univers. Nu mai există trecut şi viitor; vremile se destramă, materia abdică, tenebrele s-au risipit; moartea pare ridicolă, cum ridicolă pare şi viaţa. Iar această cutremurare, chiar dacă nu ai încercat-o decât o singură dată, ar fi de ajuns să ne împace cu umilinţa şi mizeria noastră, fiind desigur răsplata pentru câte am îndurat. Este ca şi cum timpul, tot, s-ar pogorî peste noi o ultima oară înainte de a dispărea. E de prisos după aceea să te întorci spre vechiul paradis ori să alergi spre viitor. Unul e inaccesibil, celalalt indezirabil….Nu există alt paradis decât cel din străfundul fiinţei noastre, ca într-un eu al eului; dar pentru a-l găsi acolo, noi trebuie să fi cutreierat totalitatea paradisurilor revolute şi posibile, să le fi iubit şi urât cu orbirea fanatismului, să le fi cercetat şi respins mai apoi cu competenţa decepţiei…”
29 Decembrie
Tractatu-sul Theologico Politicum a lui Spinoza precizează în subtitlu că: “conţine câteva dizertaţii, în care se arată cum libertatea de a filosofa nu numai că poate fi îngăduită fără a prejudicia pietatea şi pacea în stat, dar ea nu poate fi suprimată decât odată cu pacea statului şi cu pacea însăşi”.
Miezul cărţii constă în deosebirea netă pe care gânditorul o face în Capitolul XIV între credinţă şi filosofie:
“A avea credinţă nu înseamnă altceva decât a avea acele păreri cu privire la Dumnezeu, pe care dacă nu le-am avea, n-am putea asculta de el, şi invers, ascultând de Dumnezeu am avea acele păreri…Baza credinţei e supunerea (faţă de Dumnezeu, care e unic, ştie tot, iartă ş.a.m.d.)”.
“Scopul filosofiei nu este altul decât adevărul, pe când al credinţei e supunerea şi evlavia”.
Ultimul capitol, al XX-lea se intitulează:
“Se arată că într-un stat liber fiecăruia îi este îngăduit să gândească ce vrea şi să spună ce gândeşte”.
Europa are astfel, deja din 1670, o frumoasă definiţie a statului democratic. De atunci poate singurul lucru ce a rămas problematic sunt înţelesurile cuvintelor. Spinoza scrie că scopul filosofiei e adevărul. Dar însăşi Iisus, deşi spunea: Eu sunt Adevărul şi Viaţa….nu ezită să-l întrebe pe Pilat: “Ce e adevărul?....Adevăr care, în veacul al XX-lea nu era deloc uşor de lămurit pentru filosoful Heidegger, ce-l echivala cu “aletheia”, înţeleasă ca scoatere din ascundere. Cât despre formularea celebră a lui Spinoza: “Deo sive natura” ea ar fi perfect comprehensibilă, dacă noi am şti ce să înţelegem prin “natură”: natură a a lucrurilor (cum se întreba deja Lucreţiu)...natură a omului?...natură a lui Dumnezeu?....natură în general?...Ce putem oare înţelege prin “fisisul” grecesc?
*
* *
30 Decembrie
Definiţia pe care în 1670 Spinoza o dă statului democratic (“într-un stat liber fiecăruia i se îngăduie să gândească ce vrea şi să spună ce gândeşte”) se blochează în faţa libertăţii de acţiune: este oare, acest cetăţean al statului liber, îndreptăţit şi să facă tot ceea ce gândeşte şi spune? Dilema o dezbate amplu şi magistral Dostoievski în Crimă şi pedeapsă, pe marginea formulării lui Paul din Epistola către corintieni : “Totul e permis dar nu totul e de folos”. Ilustrarea e făcută prin crima concepută şi realizată de Raskolnikov şi chinul acestuia pe parcursul drumului ce-l duce spre metanoia convertirii.
Se pare că în statul liber a lui Spinoza oamenii nu-şi puneau astfel de probleme. Deşi…istoria biblică a omului alungat din Rai, începe cu crima lui Cain.
*
* *
Cine s-ar fi gândit în cei 25 ani de la căderea comunismului în Europa, că, în anul de graţie 2014, se va ajunge doar în câteva luni la redeschiderea războiului rece?
Vorba e însă că, în marginea acestuia se petrece un fel de război cald de un tip cu totul nou.... În care crima şi sinuciderea parcă sunt scoase din teatrul absurdului... Cineva, se înfăşoară cu exploziv şi se detonează în mijlocul unei mulţimi anonime omorând peste 50 de oameni paşnici. Altcineva, intră într-o şcoală şi împuşca, pur şi simplu, peste 30 de copiii...Alţii, opresc un autobuz şi îi execută pe călători. Oameni luaţi prizonieri sunt decapitaţi demonstrativ în faţa camerelor de luat vederi...ş.a.m.d.
Toate aceste crime sunt revendicate, totuşi, cu trimitere ce e drept vagă, la un Dumnezeu...
Raţionamentul lui Raskolnikov, când a planificat şi comis crima sa, era riguros şi nu făcea trimitere la niciun Dumnezeu.
31 Decembrie
Omul anului (una din capodoperele aflate la Muzeul National de Arta al Romaniei): Iisus Hristos Pantocrator (prima jumatate a secolului XVII, pe vremea lui Descartes).
.jpg){kind=link}