Jurnal de vacanta - 2016

Jurnal de vacanţă

23 Iunie

Am plecat anul acesta în vacanţă în dimineaţa zilei de 23 iunie 2016, cu maşina spre Miercurea Ciuc unde se va desfăşura Conferinţa româno maghiară, pe care o organizează tot la doi ani, Berçi. Un om aşa de sufletist şi deschis spre umor, te face să te simţi în vacanţă cu orice prilej. Ţuica lui cu ardei iute, pe care a şi îmbuteliat-o, lipind pe sticlă o poză de-a sa, mai roşu ca ardeiul, te împinge însă la moderaţie alcoolică. Ieri a fost caniculă în toată ţara şi se mai anunţă două, trei zile la fel, culmea, inclusiv în acest pol al frigului, spre care mă îndrept! Oricum, fiind între munţi, nu se va încălzi aşa de tare pământul ca în plăcinta aceasta turtită a Timişorii, întinsă pe o câmpie mlăştinoasă (în vechime) şi străbătută doar de un canal; ceea ce face ca betoanele blocurilor să se încingă la culme la 12 noaptea. Drumul nostru trece prin Sibiu, aşa că vom parcurge aceeaşi pseudo autostradă întreruptă în două locuri, ca un şirag de cremvurşti. Am fost pe acest drum în urmă cu o lună, la Sighişoara, tot cu G.E., iar coborârea şi urcarea pe autostradă îţi dă senzaţia că trebuie mereu să te descalţi şi să mergi o vreme pe pietre, ca melcul, în urma a tot felul de autobuze şi trailere. În maşină era aer condiţionat aşa că am putut povesti degajat despre Brexit. Căci exact azi, 23 iunie, cetăţenii Marii Britanii erau chemaţi să decidă asupra rămânerii în UE. Eu mi-am expus teoria pe care o dezvolt de două săptămâni. Marea Britanie, ca insulă, nu a suportat niciodată integrarea deplină în Continentul european, fapt ce a stimulat în ultimele trei secole apropierea tot mai mare a Rusiei de acest colţ al Europei. Şi apoi, orgoliul britanic nu poate uita că ea a dat naştere actualei limbi prin care se înţeleg toţi oamenii şi toate instituţiile de pe glob, inclusiv unica superputere, SUA. Şi atunci cum să suporte ca în UE să fie mereu sub papucul ţărilor din zona EURO, conduse de Germania?! Iar în tradiţia Comonwelth-ului, când soarele nu apunea în Imperiul Britanic, cu un dram de voinţă – căci abilitatea are din plin acest „Perfid Albion” – Marea Britanie se poate concentra pe cele două ţări ce continuă să fie sub Coroana Britanică, Canada şi Australia, invitând să li se asocieze mai strâns şi India, care totdeauna s-a simţit şi a fost indiscutabil partenerul ei de bază. S-ar face astfel o asociere economico-financiară şi de potenţial uman ce ar avea toate şansele unei mari puteri economice (peste două decenii India va întrece economic China, şi dacă e intens sprijinită de Marea Britanie, chiar mai repede). Se va structura astfel un pol semnificativ pentru o lume multipolară, care tinde să se echilibreze între Occident şi ţările emergente.

Dar,

Dar, pentru aceasta ar trebui un dram de îndrăzneală şi fantezie. Iar în ultimii doi, trei ani, politica internaţională a dat vizibile semne de apatie şi refacere a unei polarizări de tipul războiului rece. Ar fi nevoie de un şoc!

Transilvania, parcursă din maşină, e un spaţiu blând şi urcător, minunat loc de odihnă duminecală pentru agitata lume de tip occidental în care trăim.

24 Iunie

Ieri, după ce am sosit la Miercurea Ciuc, am mers cu toţi participanţii la simpozion să vizităm o expoziţie Csontvary ce ne-a fost prezentată competent de un coleg maghiar, care la întâlnirea din urmă cu doi ani ne-a făcut un comentariu comparativ a picturii acestuia cu cea a lui Munkacsy (era atunci la Ciuc o expoziţie cu picturi ale acestuia din urmă), discutând şi ipoteze privitoare la particularităţile sale psihice. Colecţia adusă la Ciuc mi s-a părut semnificativă. Csontvary apare, în ansamblu, ca un pictor de tipul celor ce au fost numiţi „naivi” (e.g. Douanier Rousseau şi apoi a multor „pictori populari”), având o sensibilitate deosebită la efecte de culori şi lumină. Mai e prezent şi un aer misterios simbolic ca la Patiner! Iar câteva din pânzele sale – între care şi „cedrul singuratic” ce era şi în expoziţia de aici, pot fi considerate capodopere.

Azi, vineri, pe la prânz, am prezentat şi eu, rezumativ, textul despre „Depresia şi mania în Renaştere” în care comentez cum formele temperamentale ale acestor tulburări (aveau încă din antichitate, cel puţin un complex aparat interpretativ, cel puţin pentru trimiterea la cele patru umori şi cele patru elemente, fiind amplificat pe vremea lui Ficino cu interpretări zodiacale din tradiţia hermetică, a „vehicolului astral”, ce împrumută „materie subtilă” când sufletul trece pe lângă planeta Saturn, coborând în faetus-ul pe cale de naştere – (alias Culianu). Astfel, melancholicul saturnian are un suflet labil, ce se poate uşor despărţi de trup pentru a vizia lumile suprasensibile şi a cunoaşte viitorul (de unde, derivă interpretarea de „înţelept”, pe care o dezvoltă Agrippa, inspirând gravura lui Dürer, Melancholia I). Iar hipomania se impune în epocă, evident, prin discursul lui Erasmus: Encomion Moira care argumentează: Nebunia (hipomaniacală) este de fapt adevărata înţelepciune, nu mohorâta detaşare de lumea melancholică. Iar în viaţa curentă, dezbaterea e tranşată de „nebunul bufon”, care capătă statut social oficial vreme de câteva secole, pe lângă regi, potenţaţi şi instanţe ale burgheziei, patronând şi stimulând atmosfera sărbătorilor, ce a fost cultivată ca nicicând altcândva atunci, în Renaştere. Eu repet aceste idei de vreo doi, trei ani, de când m-am angajat în psihopatologia evoluţionist culturală. Dar am impresia că încă nu am ajuns să fiu destul de convingător.

La masa de seară, stând alături de Doina C. şi de soţul ei, Tavi, pictorul, am discutat despre literatura recentă – dat fiind că e o excepţională cititoare de romane – şi mi-a povestit despre un romancier japonez – pe care Kawabata îl considera ca mai presus de el. Discuţia a fost pe marginea unui roman cu o intrigă realmente fascinantă. Un şogun, , ce petrece multă vreme admirând peisaje şi grădini hiperelaborate, remarcă în înalta societate o tânără excepţional de frumoasă şi dotată, şi construieşte o intrigă complexă şi subtilă, astfel încât moştenitorul tronului să o remarce şi să se logodească cu ea; din momentul în care astfel tânăra devine oficial inaccesibilă, începe insinuantul proces de fascinare şi corupere erotică, înfruntând şi provocând imposibilul social; şi reuşind să o cucereasca într-o maximă dezlănţuire senzuală, prăbuşindu-se şi prăbuşind totul într-o catastrofă absolută. Schema e de-a dreptul fascinantă. Şi scrisă de un japonez de geniu, trebuie să fie extraordinară ca roman. Ceea ce mă uimeşte, este faptul că aşa ceva,– ce mi se pare o capodoperă de rafinament literar cu o retorică subtilă, dacă totul e adevărat (şi nu e o simplă imaginaţie a mea) este scris în sec.XX! Ceea ce înseamnă că acest secol, ce debuta cu Ulisses-ul lui Joyce continuându-se cu „Omul fără calităţi” şi cu „Muntele vrăjit”, este totuşi – per ansamblu – un secol extraordinar şi d.p.d.v. al romanului. Dar, oare, doar „pour les conesseurs”.

Ieri, pe când călătoream şi pe parcursul nopţii ce a trecut, britanicii au decis, în majoritate, să iasă din Uniunea Europeană. Ce tevatură va urma, ce poveşti retorice se vor derula! Adevărul va ieşi la iveală peste trei, cinci ani. Cam cât durează „prezentul” în istorie. Dar până atunci....

Programul nostru ştiinţific de azi, vineri, e destul de variat, cu suficienţi tineri, rezidenţi din Bucureşti şi din Ungaria. E şi o delegaţie din Republica Moldova, de la Bălţi.

Seara, o expunere privitoare la Salvador Dali.

25 Iunie

Expunerea privitoare la Dali a fost cuprinzătoare şi bine făcută, cu trecerea în revistă a tuturor perioadelor sale şi destule prezentări de opere semnificative. Interesant rămâne”fenomenul Dali”. Fiecare epocă „selectează” cumva (genetico spiritual?) ce fel de genii naşte şi etalează. Dali e dintre puţinele personalităţi de excepţie ce debordează prin natura sa limbajul şi doctrinele vremii (inclusiv cele care teoretizează suprarealismul), manifestându-se ca un „vis suprarealist încorporat într-o persoană”. Din acest punct de vedere opera sa e semnificativă căci se arată astfel cum „tematicul” spiritual al vremii, trece printr-un filtru specific şi în artele plastice (la Picasso, intervine destul de mult aspectul formal). La Dali e prezentă distorsiunea – şi deci problematizarea – unor teme esenţiale şi perene, ca sexualitatea, timpul, politicul, infinitul orizontului spaţial, dumnezeirea, femeia, relaţia omului cu microfiinţele (muştele) etc. Ceea ce e absent, e viaţa cotidiană a omului (Lebenswelt-ul lui Husserl şi cotidianitatea medie a lui Heidegger); adică ceea ce a dus pe culmi Le Brun dar mai ales Vermeer; şi care se păstrează în cubismul obiectelor şi persoanelor, în supralicitarea personajelor, stă tot expresionismul şi chiar în suprarealismul lui Magritte. Suntem, cu Dali, „altundeva” cu realitatea pe care o are în evdere spiritul uman, trecem într-un nou tărâm – pe care nu-l ştiam încă – fapt pe care doar muzica l-a realizat în sec.XX. E vorba de un final, aşa cum a fost şi teatrul absurdului, final pe care-l clama Cioran. După care, tot ce a fost în omenire, deşi va rămâne la fel; ştie că pluteşte pe spumele valurilor unui ocean incomensurabil.

A urmat apoi o petrecere dintre acelea minunate cum Berci ştie să organizeze, sus, la o cabană aflată la 1400 m, cu mâncăruri din plin, palincă şi băuturi, muzică, dans, plimbări, poveşti, înserare şi apoi coborâre pe pământ.

La TV continuă dezbaterile comentatorilor noştri politici despre cât de proşti sunt britanicii, oamenii şi politicienii insulari. Aceasta e o temă. Alta, e felul în care au fost manipulaţi (oare de către cine? de Putin?); urmează analizele care demonstrează că tineretul din oraşele mari a votat pentru UE, iar bătrânii conservatori din oraşele mici, pentru ieşire; aproape jumătate din aceştia nu au fost în străinătate nicicând şi nici nu au paşaport.

Concluzia e că, de fapt, au învins conservatorii neangajaţi în prezent şi viitor, trăgând ţara şi lumea înapoi. Probabil, nu s-a făcut o statistică suficient de riguroasă a acestora şi nu au fost sub focusul unor clasificări mai detaliate. Deşi, s-ar putea sa stea în picioare şi ideea că în întreaga omenire persistă – poate se mai şi amplifică – un strat oarecum conservator, care încearcă să încetinească viteza postmodernismului hazardat şi circumstanţial, fără un contur cât de cât a viitorului. S-ar mai putea ca, opţiunea Marii Britanii să semnifice un mic veto faţă de o prea tranşantă polarizare a lumii (căci proiectul uniunii vamale dintre SUA şi Canada, ar realiza o hiperpiaţă şi putere economică, care nu lasă loc decât unei singure alte poziţii: restul lumii). Aşa, cu o Mare Britanie care, vrea nu vrea, va trebui să reconstituie un Commenwelth (atrăgând, desigur şi Canada) s-ar putea să fie totuşi mai mulţi poli (căci, s-ar putea atrage şi India, scoţând-o de sub orbita Chinei). Oricum, poveştile de acum câţiva ani ale lui Putin despre o lume mai conservatoare şi mai multipolarizată, s-ar putea relua.

Toate acestea au fost ieri. Azi, sâmbătă, Consfătuirea s-a încheiat cu căldură şi prietenie, tot felul de premii şi diplome (una acordată şi unei fetiţe care a asistat cuminte la lucrări). Berçi, cu sufletul său mare şi bogat în umor, a acordat o diplomă şi soţiei sale, precum şi una lui însuşi. După care, am trecut împreună pe la Cota 1400, de unde am luat ceva mâncare şi băutură, şi am ajuns cu bine la Izvorul Mureşului.

Aici e pace şi linişte.

Începe, de fapt, vacanţa.

26 Iunie

Linişte şi pace. În plus şi răcoare, aseară, pe un asfinţit calm (iar la Timişoara, aflu la telefon, e caniculă în continuare). Înainte de culcare văd şi un meci de fotbal de la Campionatul European (Portugalia – Croaţia), anost, ca toate câte le-am văzut la această ediţie. Acum doi ani era parcă un fotbal de mai bună calitate (poate, nivelul va creşte spre finală). Pe răcoare, somnul e mult mai liniştit.

Ziua de duminecă trece liniştit. Pot reîncepe fotografierile. Uitându-te mai îndeaproape la o păpădie, la o floare, la o ramură de brad, eşti izbit de geometria lor simetrizată. Natura e plină de o geometrie vie. De fapt, e plină de matematică, fapt pe care-l observa Hegel în Prelegeri de estetică. De aceea, socotea el, arta cea mai înaltă, în sens spiritual uman, e tragedia. Aparent, în tragedie, esenţial e conflictul tematic tensionat, ce duce la un final zguduitor, dar adânc în semnificaţie destinal umană. Doar că, apoi s-a demonstrat (Curtius) cum întreaga literatură europeană – de la roman la tragedie – se clădeste pe structura retoricii antice, în care, la fel de importantă ca şi topica şi tropii, e taxis-ul, structura de organizare a discursului. Analiza structurală a basmelor făcuta dePropp a adus apoi argumente esenţiale, de care s-au folosit structuraliştii. Dar punctul pe „i” îl pune arta montajului din film. Deci, e prezentă şi în tragedia lăudată de Hegel, o infrastructură de tip matematic. Şi apoi, matematica cea nouă a dezvăluit nu doar lucruri uluitoare în aritmetică, dar odată cu topologia, geometria însăşi aproape că nu mai are limite. Există şi o teorie gemetrică a „râpelor”, a supărărilor pe pământ şi prăpastiilor. Oricum, „natura peisagistică”, în specificul ei, nu e artă abstractă geometrizată, are „tematicul” ei. Deci, până şi fotografiatul e pasionant.

Am început să recitesc, pentru finisare, Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului. Primul capitol, după Prolog, e Cioran.

La ştirile de la ora 18 aflu că azi e ziua internaţională de luptă împotriva consumului ilicit şi abuziv de droguri, stabilită de ONU în 1987. Oare există şi o zi intrnaţionalade luptă împotriva beţiei alcoolice? În cele din urmă, băuturile alcoolizate (e.g. vinul) au fost, la fel ca unele droguri (e.g. haşişul, psilocibina) substanţe integrate în unele ritualuri religioase. De asemenea, azi e sărbatoarea naţională a Drapelului. Poate că există în mai multe ţări ale lumii această sărbătoare, la fel ca a Imnului naţional, a Constituţiei etc. Sărbătorile ne adună ca să ne reculegem nu doar religios ci şi naţional. Apoi sunt sărbătorile familiale, individuale, cele cu ocazia victoriei echipei naţionale de fotbal în câte un meci, şi aşa mai departe. Viaţa comunitară a oamenilor nu e posibilă făra sărbători. Dar încep să fie cam multe. De fapt, în ultimii ani s-au înmulţit semnificativ la noi şi sărbătorile sfinţilor ce au devenit zile nelucrătoare.

27 Iunie, Izvorul Mureşului

Am început să recitesc manuscrisul la Gâlceava înţelepţilor în jurul timpului, pentru corecturi. Cioran este, evident, semnificativ articulat în epoca în care a trăit, n-ar fi avut actualitate mai devreme şi nici acum nu s-ar putea lansa şi afirma; căci cine mai e interesat azi de tema iudeo-creştină a căderii din Rai în Timpul Istoriei. Totuşi, cu stilul şi patosul să, continuă să intereseze pe tinerii oameni de cultură, mai ales din ţările de limbi romanice, aşa cum văd la întâlnirile anuale de la Sibiu – Răsinari. Mai ales America Latină pare încă fascinată de el, aşa cum îmi indica recent Ciprian V. Pentru francezi, rămâne un valoros scriitor, indexiat în patrimoniul literaturii lor. Cred că decuparea ce am făcut-o în textul meu (cu „Caderea din timp”) îi scoate în evidenţă originalitatea doctrinală semnificativă pentru amurgul culturii occidentale.

S-a răcit şi au început ploile şi furtunile – fapt ce e desigur firesc în apropiere de iulie. Dar anul acesta furtunile au venit mai devreme şi cu intensitate sporită, în toată Europa (cu fulgere mortale şi cantităţi enorme de apă ce fac pe loc inundaţii); ceea ce se înscrie desigur în schimbarea climatică globală. Pe când eram foarte tânăr, omul se mândrea că schimbă în bine natura, împădurind stepele si pustele, îşi proiecta să locuiască sub apă şi să irige Sahara, proiecte ce se mai păstrează în mintea celor din generaţia mea.

La campionatul european de fotbal, Italia joacă frumos, legat şi îşi ia revanşa de la Spania (care la ultimul Campionat din Ucraina/Polonia a umilit-o în finală); până acum e echipa ce joacă cel mai bine, din câte am văzut. Urmează (deocamdată, pentru mine) Islanda, care bate Anglia (mare decepţie pentru orgoliul englezesc, dar e vina Marii Britanii de a întreţine în campionatele internaţionale patru echipe). Pe canalul TV National Geographic văd că prin Islanda (ţară cu o populaţie cât un cartier al Bucureştilor) trece falia ce se află pe fundul Atlanticului şi marchează despărţirea continentului american de Eurasia; pe teritoriul micii insule, falia trece între două creste nu prea înalte, puţin mai mari decât un om (ce mai e şi cu această scară de mărime a trupului uman şi a individilor Biosului, plasat între microcosmos şi macrocosmos, plutind atât în infinitul cel mic cât şi în infinitul cel mare!).

29 Iunie

Plouă din în când. Pace. Izvorul Mureşului e o localitate mică şi liniştită, cu case de vacanţe destul de simple dar frumoase. Nu sunt vile somptuoase şi nici nu are structura unei staţiuni balneare. Cum o fi arătat aşezarea în urmă cu 40 ani, când aici era Tabăra de vară naţională a UTC (UTM) şi toţi tinerii activişti din România îşi făceau stagiul pentru cariere politice în Partidul Comunist sau la Academia Ştefan Gheorghiu? Trebuie, oricum, să fi fost o vie animaţie tinerească. Acum oamenii, de diverse vârste, se plimbă liniştiţi, pe picioare sau pe biciclete, copiii pe trotinete sau pe rotile. Totul e aşa de calm.

1 iulie

Am revăzut mare parte din textul cu „cei trei muschetari”. Nu-mi dau seama dacă reuşesc să subliniez suficient diferenţa de atmosferă socio culturală din vremea vieţii celor invocaţi şi timpurile noastre. Am asistat, deci, la perioada în care s-a încheiat „epoca filosofică” a omenirii, ce a durat cam 2500 ani. Schimbare ce a dus, aşa cum spunea şi Cioran, dar mai ales Eliade (şi cu osebire Heidegger) la răsturnarea timpului. Dar şi a vremii, în sens metereologic. Ploile nu mai sunt normale, din România până la Wimbledon unde, pentru prima dată, se amână unele match-uri de tenis din cauza ploii. Ba şi unele partide de fotbal sunt întrerupte iar inundaţiile se ţin lanţ, din SUA până In Germania şi China.

Europa suferă de scadere demografică şi şomaj. Prima problemă se compensează prin imigraţie, pe care UE a încercat să o controleze prin extinderea spre Balcani şi est; dar care a scăpat de sub control, odată cu invazia migranţilor din Africa şi din Orientul Mijlociu. Ultimii pe ruta Balcanică. Astfel încât acum Europa s-a umplut de afganii, pakistanezii ş.a.m.d., oricum de oameni ce nu reprezintă o forţă de muncă calificată. Fluxul african din sud continua (deşi se menţine o tăcere suspecta asupra sa); iar cel din sud est e controlat fragil ţinută în frâu prin convenţia cu Turcia). Europei îi lipseşte o lege clară a imigraţiei legale aşa cum are Canada şi SUA, iar graniţele sale externe rămân permeabile. Deci, care va fi situaţia demografică peste 10 ani?

Şomajul, cealaltă problemă majoră a Europei e un exemplu a modului ambiguu şi hipersuperficial în care politicienii tratează problemele majore, cel puţin la nivelul public şi al mass mediei. În primul rând, se ştie bine că în Europa sunt în permanenţă zeci de mii de locuri de muncă vacante şi foarte bine plătite, dar care presupun o înaltă calificare şi competenţe speciale. Ceea ce presupune o lungă perioadă de instrucţie şi formări. Iar acest aspect, implică şi el o stabilitate a populaţiei, instituţii formatoare nu doar specializate ci şi competitive. În ţări precum România numărul tinerilor ce nu urmează cu insistenţă un învăţământ continuu e în permanentă creştere. Menţinerea sau creşterea demografică ar trebui dublată de o continuitate a formării intelectuale care să asigure şi în acest domeniu o „clasă de mijloc” şi nu doar o aristocraţie a elitelor. Aceasta din urmă va putea creşte constant, nu atât prin despistarea hipercapabililor, cât printr-o cohortă semnificativă de tineri ce sunt în permanenţă formaţi bine, la nivel mediu; şi bine motivaţi să urce continuu mai departe.

Dar, problema adevărată e altundeva. Ea ţine, desigur, de automatizare şi de implementarea roboticii. Faptul l-a prevăzut Robert Winner. Şi el a fost discutat anul acesta la Forumul de la Davos. Tot mai multe locuri de muncă slab calificate şi din administraţie, vor dispărea. Ideea socialistă de a susţine social pe cei ce nu au posibilitatea de a munci, nu va putea suporta la nesfârşit această evoluţie. Şi nici (ceea ce se întâmplă acum) să te prefaci că inventezi tot felul de ativităţi, în esenţă inutile sau automatizabile, doar ca să menţine oamenii ocupaţi şi să te prefaci că îi remunerezi. Tendinţa evidentă este spre angajări scurte şi circumstanţiale, de suprafaţă, neproductive. Dar, persoanele ar trebui să aibă, pe lângă o identitate bine conturată, disponibilităţi pentru competenţe variate şi reale. Nu doar pe hârtie, cum se întâmplă în România cu zeci de mii de absolvenţi ai unor facultăţi particulare şi cu „formare continuă”, ce a devenit o formalitate administrativă.

E nevoie de o revoluţie în idei şi în organizarea societăţii.

Cum va fi oare, acest lucru posibil în haosul actual (se întreabă cineva, din generaţia mea?)

2 Iulie

După decizia Marii Britanii de a părăsi UE, perspectiva de viitor a Europei rămâne cea de a se îmbogăţi cu ţările din est şi din Balcani; deci ar urma să devină membre a UE: Albania, Bosnia Herţegovina, Muntenegru, Serbia (pe scurt, fosta Yugoslavie necatolică); apoi, Ucraina, Moldova, Georgia; şi în sfârşit, Turcia. Turcia se pregăteşte de zeci de ani. Dintre toate celelalte, Turcia e cel mai dezvoltată, industrial şi şcolar, cea mai populată (70-80 milioane) şi cea mai încărcată de istorie. De asemenea, cea cu democraţia cea mai îndoielnică. Acesta pare să fie contrabalansul de înnoire a UE, ca răspuns a plecării Regatului Unit.

3 Iulie

Drum spre Bucovina, peste Rarău....miraculos, linişte, serpentine şi pădure de brazi, perspective largi, adânci şi blânde, parcă eşti rupt de lume. Solitudine prietenoasă.

Câmpulung Moldovenesc. Minunea unei case familiale şi familiare, acoperişuri în pantă ce se suprapun, bisericuţe elegant creionate şi armonioase, curţi largi, pline de pomi, tufe, flori, filigorie, cascade. În casă, enorm televizor curbat şi în relief, ce realmente adună familia (numai să fie timp pentru aşa ceva, vorba lui Heidegger, lumea fuge ca să câştige timp şi în alergare îl pierde). Jaspers a avut ingenioasa idee că, ceea ce tradiţional s-a numit fisiognomie (în sensul lui Lavater) e perceptibil mult mai clar vizitând casa unui om. Casa nu e o simplă maşină de locuit deoarece este sediul familiei transgeneraţionale, e o materializare a temporalitătii intime a omului, la nivelul în care el se articulează Biosul cu Antroposul. Totuşi, formularea lui Le Corbusier e semnificativă pentru noua lume în care se intra pe atunci, lume în care corpul omenesc devine din ce în ce mai mult protezabil iar succesiunea transgeneraţională se realizează prin însămânţări artificiale şi mame purtătoare. În această lume nouă ce creşte vertiginos, a apus nu doar filosofia ci – vorba lui Heidegger – şi marea poezie. Totuşi, mai există pe pământ şi adevărate case familiale. Poate vor dăinui, nu doar pe ici, pe colo, sau doar în muzee.

5 iulie

Televiziunea chineză difuzează, pe lângă programul de ştiri (multe pentru Africa) şi un program de documentare, istorice şi culturale. Sunt multe reconstituiri din perioada interbelică şi din cea a războiului civil, a diverselor etape ale istoriei Chinei comuniste. Chinezii sărbătoresc acum, cu destulă pompă, 95 ani de la înfiinţarea partidului comunist chinez (în 1921, la fel ca în România, dar la noi a fost repede interzis, iar după 1990 a dispărut, spre deosebire de alte ţări est europene, ca de ex, Slovacia). Comunismul chinez, cu principiul ierarhic al puterii şi organizării statale specifice acestui sistem politic, se calchiază pe structura politică a Chinei tradiţionale, singura civilizaţie ce se menţine continuu, fără soluţii de continuitate majore, de peste 3000 de ani (ceea ce nu se poate spune despre Egipt şi ţările din zona Mesopotamiei). La o emisiune despre mormintele dinastiei Han (suntem înainte de începutul mileniului întâi) săpăturile relevă acelaşi lucru ca în Egiprul antic: mormintele au fost jefuite. Hoţia pare să fie o trăsătură adâncă a omului cultural, de vreme ce mormintele de peste 3000 ani în urmă ale faraonilor erau sistematic prădate (oare unde îşi ofereau marfa hoţii acelei vremi?). Regii din dinastia Han erau înveliţi la moarte în jad, erau astupate cu această piatră preţioasă toate orificiile, pentru ca după moarte să nu se risipească forţa vitală rămasă. (Eliade pomeneşte de acest ritual ca de o expresie a alchimiei chineze). Plăcile de jad erau legate cu fire şi cuie din aur. Obţinerea aurului şi a jadului şi prelucrarea lor pentru astfel de morminte au necesitat, desigur, efortul de muncă calificată ce s-ar putea exprima sau echivala în producerea alimentelor. Oare câte tone de orez au costat astfel de morminte? Marx nu a făcut calcule în această direcţie. Dar oare, istoricii, sociologii, economiştii şi psihologii actuali se preocupă de astfel de calcule? Oricum, doctrina evoluţionismului cultural ar trebui să nu ignore problema.

Jadul pare a fi fost specific Chinei. În schimb aurul şi argintul sunt universale în cultul zeilor şi a regalităţii, din Micena până în Mexic sau Egipt şi China. De ce? Să fie la mijloc ceva legat de specificul pietrelor preţioase? (diferit de universul metalelor). (Pentru australieni, la nivelul primitiv al religiozităţii acestora, un rol esenţial îl joacă cristalele de stâncă – scrie Eliade).

6 Iulie

Strania vizită a unui sihastru. S.P. l-a vizitat în munţi, unde stă singur de mulţî ani şi nu primeste decât rar pe cineva. Are acolo un fel de gospodărie parţial într-o peşteră, parţial sub pământ, cu cele minime traiului şi autoîngrijirii, cărţi şi obiecte sfinte. Au postit trei zile, în tăcere şi rugăciune, fără mâncare şi apă. Are telefon mobil. A rezistat campaniei mănăstirii din apropiere de a desfiinţa sihăstria. A promis că va face, cândva, o vizită în oraş. Acum, pe neprevăzute a dat un telefon şi a venit. O fire blândă, îmbrăcat ca un preot, foarte civilizat, vorbă puţină, zâmbet frumos, nimic anormal. Apoi, a sfinţit, îndelung, toată casa, fiecare colţişor, pe toţi locatarii, de mai multe ori. După care, s-a aşezat, sfios, la masă. Totul, parcă a fost ceva miraculos. Nu m-am gândit că am să trăiesc aşa ceva în cursul vieţii.

9 Iulie

Psihiatria socială şi comunitară a făcut furori în ultimele decade ale sec.XX, dar interesul pentru ea începe să scadă la începutul sec.XXI, poate datorită migraţiei universale de pe glob, accentului pus pe circumstanţialitatea existenţei persoanei şi desprinderii de imediatul ambiental, pe care o impune viaţa acaparată de realitatea fictivă. În România interesul pentru acest domeniu a existat în anii 70, 80, după care s-a estompat progresiv. Iar în prezent se mai menţine doar datorită inimoasei activităti a familiei P. Lumea vine la întâlnirile de la Câmpulung Moldovenesc în primul rând pentru atmosfera sufletească minunată de aici. Şederea la „Casa de poveste” este şi ea un mic basm. Trist şi rău e faptul că în timpul formării lor, rezidenţii nu căpătă o viziune suficientă asupra perspectivei socio comunitare a existenţei unui om ce suferă de o tulburare psihică. Ar trebui, cel puţin să existe o carte orientativă în acest domeniu. În rest, reuniunea din anul acesta a fost la fel de reuşită ca precedentele; inclusiv în ceea ce priveşte prezentările. Am lansat aici, la fel ca şi la Miercurea Ciuc, cartea Psihopatologia psihozelor, cu aparent interes de moment. Ca de obicei, banchetul s-a ţinut la Baciu, cu slănină, şuncă, tot felul de cârnaţi, brânzeturi şi legume, păstrăv afumat, grătar, purcel învârtit pe jar, balmoş, sarmale, ţuică, vin, bere. Parcă am unit sărbătoarea Bucovinei cu a României, SUA şi Franţei.

10 Iulie

Călatorie între două Câmpulung-uri, cel Moldovenesc şi cel al Muscelului (spre Lereşti), peste Rarău, prin valea Bistriţei şi Secuime, peisje minunate; la fel, prin Ţara Bârsei şi sub Piatra Craiului. Capătul Transilvaniei, marginea Bucovinei, a Moldovei şi Munteniei, locuri prin care au trecut descălecări, s-a petrecut istorie. Luăm masa de prânz sub un soare strălucitor, la o terasă de pe strada principală din Miercurea Ciuc, goală dumineca, cu atmosfera unei picturi de Chirico. Amintiri despre Tavi H. (înainte de a muri, anul trecut, a mai făcut o vizită la Pucioasa). Am vorbit despre el şi la întâlnirea de la Câmpulung Moldovenesc cu T. din Tulcea (poate că anul viitor ne vom reîntâlni în Deltă). Pentru mine Tavi îmi aminteşte de ceea ce a fost minunat în tinereţea mea de la Cluj şi Săvârşin. La Lereşti, casa luminoasă, cu grădina de flori în jur, livada şi grădina de zarzavaturi în spate, zmeură, trandafiri, pisici, linişte, răcoare.

Relaţiile de ordine (de succesiune şi concomitenţă, în sensul şi formularea lui Leibnitz) sunt diferite de probelmatica specifică timpului, cu trecutul şi viitorul său, centrat şi oreintat de prezent. Celebra definiţie a timpului pe care o dă Aristotel (ca număr – ca numere – al mişcarii dinspre anterior spre posterior) rămâne într-un plan în care diferenţele nu apar clar. Heidegger, analizând aceasta definiţie, nu se apleacă asupra relaţiilor de ordine propriu zise. Acestea, în succesiune, cuprind nu doar timpul ci şi silogismul, rezolvarea de probleme, cauzalitatea, procesualitatea devenirii etc. Noica a intuit că ordinea e o problemă ontologică fundamentală, dar nu a diferenţiat destul de clar specificul timpului în acest context. David Bohm sesizează şi el ceva profund, odată cu „ordinea înfăşurată” a lumii, de care vorbeşte. Tema rămâne una majoră în ontologie.

12 Iulie

Romanul poliţist trebuie să ţină cititorul în suspans, să-l provoace în a încerca să descopere criminalul şi finalul. În raport cu această regulă a jocului, autorii folosesc diverse tructuri pentru a pune cititorul pe piste false; şi, de obicei trişează, în variate feluri, chiar necinstit. Ellery Queen (Misterul crucii egiptene) pe lângă multiplele piste false (fireşti) în final îţi relevă ca şi criminal pe unul din trei fraţi ce par urmăriţi de un duşman al familiei; criminalul îşi decapitează victimele, răstignindu-le, în final înscenând propria-i ucidere (cartea e scrisă pe când nu erau teste ADN şi capul era principalul element de identificare). Instinctiv un cititor nu se gândeşte că cineva îşi omoară fraţii aşa de odios pentru un beneficiu material oarescare. Intriga poliţistă e folosită, nu arareori, pentru scenariu în marea literatură, ca la Dostoievski, Grahaam Green (în Ucigaş plătit), menţine suspansul pentru descifrarea mobilului şi angrenajului comenzii criminale, pictând în culorile sale sumbre şi pline de amărăciune tabloul (aproape caricatural) a unei lumi nedrepte. Genul poliţist acoepră cel puţin o treime din filmele de la TV, deci e înscris în „natura umană”.

13 Iulie

Mayaşii rămân un mister, cu toate că le descifrăm în mare măsură scrisul şi le descoperim urmele civilizaţiei. Ei apar în jurul istmului dintre cele două Americi pe vremea ascensiunii creştinismului, folosind cifra zero (ca şi indienii din India) şi creind un calendar uluitor (ce susţine un mit al eternei reîntoarceri comparabil cu cel din India, dar făra doctrina Maya/Brahma), practicând jertfe umane sângeroase, ridicând piramide (ca egiptenii) şi venerând jadul (ca şi chinezii, aparent cu aceeaşi doctrină a păstrării energiei vitale în suveranul decedat, ca în cazul împăraţilor din dinastia Han). Aurul e şi el prezent, ca pe tot globul, ca numitor comun de venerare a rangului regal sacral.

Ar trebui rescrisă o Fenomenologie a spiritului care să ţină seama de substanţa metalelor (cu polarizarea fier/aur) şi pe pietre preţioase (jad, ametist, chihlimbar, cristal de stâncă etc.); şi în acelaşî timp să comenteze succesiunea şi devenirea din lumea zeilor (e.g. la indieni, la mesopotamieni, la greci) şi „evoluţia” de la neantologie şi neant spre nimic, iar apoi spre zero matematicilor şi problematica ontologică a cuantei. Nu ar fi o liniară „devenire întru fiinţă”, dar problematica ridicată de Hegel, Eliade şi Noica ar avea o continuare.

15 Iulie

Atentatul de la Nisa din 14 Iulie prin stilul său (un camion intră în plin, în mulţimea ce admira focurile de artificii cu prilejul sarbătorii naţionale) subliniază încă odată şi cu claritate adevărata problemă pe care o scoate în evidenţă terorismul actual: e pusă sub semnul întrebării însăşi condiţia existenţei fireşti a omului din civilizaţie occidentală; care, ca cetăţean, se simte ocrotit de stat în viaţa sa cotidiană. (Nu răspunde pentru el Castelanul sau Burgmeisterul, ci statul cel invizibil). De aceea el poate fără grijă să circule pe stradă sau cu metroul, trenul sau avionul. Când cineva se aşează în mijlocul străzii şi trage în mulţimea care circulă (sau în cea din stadion, discotecă, de la întruniri şi manifestaţii ş.am.d.), viaţa devine imposibilă. Cum imposibil e şi faptul de a supraveghea totul în viaţa cotidiană, tot ce ţine de zona publică a comunităţii. Problema nu e deloc cea practică, de a creşte mijloacele de supraveghere protectivă „a tuturor cetăţenilor în orice loc public”. Problema e de a găsi rădăcina acestui tip total de terorism, care a ieşit din sfera politicului şi a intrat în cea a definirii omului contemporan. Probabil, se va reactiva gândirea filosofică, pornind de la cele patru mari întrebări ce le-a sintetizat Kant în Critica Raţiunii Pure: ce pot cunoaşte? ce am voie (sau trebuie) să fac? ce pot să sper? Cine e omul? Întreaga problemă ISIS, dincolo de orice soluţie militară, cere regândirea temeinică a acestor probleme. Şi reconsiderarea faptului, subliniat de Hegel, că soluţiile practice ale umanităţii derivă, secundar, din adânci probleme teoretice.

Istoria scrisului (Andrew Robinson, 2007). Primele documente scrise păstrate, în cuneiforme şi hieroglife, sunt despre evidenţe, contracte (fapt ce implică aritmetica) apoi legi, decrete, peceţi, înscripţii pe monumente ce comemorează o victorie, manuale de învăţare, Scrisul e doar secundar şi tardiv folosit ca mijloc de comunicare şi nu e decât indirect unul de memorare. Dar, scrisul subliniază aspectul oficial public şi autoritar/legal al logosului. Textele sacre şi cele istorice se menţin multă vreme în transmitere orală, chiar dacă o cultura a descoperit scrierea. Important este, desigur şi calendarul scris. Scrisul realizează obiectivarea acelei dimensiuni lingvistice a umanului care e supraindividuală – deasupra psihismului conştient şi pieritor biologic. Prin scris, oameni diverşui sunt, „in-formaţi”, anonim şi transgeneraţional, făcând apel la aspectul particular al temporalităţii. Zeii şi regii au aparut, desigur, înaintea scrisului; dar instituţiile ce-i reprezintă s-au întărit prin scris. Filosofia apare după aproape două mii de ani de civilizaţie a scrisului, într-o soietate - cea greacă - ce foloseşte alfabetul cu vocale. Scrisul alfabetic (consonantic) pare a fi fost stimulat de comerţ, de nevoia comunicării între mai multe civilizaţii, cu limbi şi scrisuri diferite (cananeeni, fenicieni); pentru ca înmuierea vocalică pe care o aduce neliniştea grecilor, să facă să explodeze logosul, ducând la un miracol cultural.

Când se vorbeşte în general de limbă – aşă cum face Heidegger spunând că limba e gadza şi sălaşul fiinţei – plutim încă în vag. Observaţia filosofului e la obiect; dar tocmai de aceea cere să fie dezvoltată.

16 Iulie

Tentativa de lovitură de stat militară eşuată din Turcia ridică – şi va ridica o bună nucată de vreme – multe semne de întrebare. Primul aspect, care şi-l pune toată lumea, este dacă nu a fost regizată de însăşi Erdogan, care de mult îşi tot doreşte puteri dictatoriale (sau cel puţin cât ale lui Putin).Deci, nu ar fi oare la mijloc o „incendiere a Reich-ului”? (în ultimele săptămâni Erdogan îşi aranjase „împăcări” cu Israelul, Rusia, Egiptul, iar cu Europa avea controlul migranţilor). După eveniment, odată ce l-a declanşat şi a riscat confruntarea cu Occidentul şi cu mentalităţile acestuia, Erdogan nu se mai opri uşor. În plan mai adânc se ridică problema formulelor de democraţie pe care le poate practica lumea islamică. Occidentul a acceptat tacit statele hiperautoritare ale Orientului Mijlociu, până la episodul cu Sadam Hussein (precedat de Afganistan). Dar democraţia instalată de americani în Irak s-a dovedit, până azi, ca neviabilă (ca şi în Afganistan). Din motive economice şi strategice, SUA nu pune în discuţie nivelul si formula democraţiei în Arabia Saudită şi ţările din Golf. Primăvara arabă a furnizat ocazia înlăturării lui Gadatti, urmată de o soluţie politică catastrofală în Libia. În Egipt, eşecul s-a rezolvat ulterior prin lovitura de stat a lui Sissi, pe care nicio democraţie occidentală nu a condamnat-o. Lucrurile s-au îpotmolit în Siria, dat fiind conflictul de interese ce implică Rusia. Nici Pakistanul sau Bangladeshul nu pot fi modele clare. Poate, în afară de ţările Magrebului, cea mai democratică ţară islamică rămâne Iranul!? Turcia a suportat prea mult democraţia. Ce va face?

17 Iulie

(Jerome K.Jerome: Vacanţă cu copiii meiii). Citind astfel de cărţi senine de umor englezesc, înţelegi de ce insularii maturi, ce trăiesc în afara metropolelor (şi nu tinerii sau oamenii de ştiinţă) au votat pentru Brexit. O parte a Marii Britanii nu vrea să-şi piardă identitatea. Cartea aceasta e şi un duios omagiu al familiei tradiţionale, a unei lumi ce preferă să nu explodeze spre necunoscutul virtual, în locul imaginarului tradiţional. În acest roman, Veronica, o fetiţă de 8 ani, începe să scrie şi ea un roman:

„Totul se petrece în lună, exact ca la noi pe pământ. Cu o singură deosebire: copiii dictează legea. Asta le displace persoanelor adulte. Dar ele nu pot schimba starea lucrurilor. Toate animalele cuvântează. Şi mai sunt şi uriaşi. Şi copiii sunt cei care ştiu tot. Şi sunt nevoiţi să-i educe pe oamenii mari, care nu cred nici jumătate din ce li se spune. Dar copiii sunt răbdători şi drepţi.

Fireşte oamenii mari trebuie să meargă la şcoală. Au multe lucruri de învăţat, sărmanii! Şi le e silă de studiu. Nu se interesează deloc de poveştile cu zâne. Dau impresia că puţin le pasă dacă ar fi azvârliţi de o furtună pe o insulă pustie, în cursul unui naufragiu. Şi pe urmă mai sunt şi limbile. De care vor avea nevoie când vor deveni copii. Căci trebuie să ştie să vorbească cu toate animalele. Şi să cunoască magia. Care e complicată. Au mintea plină de şiretlicuri viclene. Sunt prinşi citind romane lipsite de orice interes ascunse în pupitrele lor. Toate, romane de dragoste. Ca să irosească banii daţi de copii. Dar copiii nu le poartă pică. Îşi aduc aminte de vremea când erau şi ei oameni mari. Cu toate acestea sunt siliţi să dea dovadă de fermitate”.

18 Iulie

La Convenţia Republicană din SUA, Trump obţine investitura, în ciuda reţinerii sau chiar ostilitătii establishment-ului din partid. Toată lumea în SUA şi în plan internaţional, este de acord că a desfăşurat o campanie populistă dar marcată de spontaneitate; şi, afirmând ceea ce doreşte americanul mediu tradiţional. În mod evident şi-a adunat electoratul din rândul celor cu spirit specific american de iniţiativa, uşor de entuziasmat şi doritori să fie mândri de superputerea SUA ca unică putere mondiala. Iar numărul acestor tradiţionalişti probabil a crescut mult după cei opt ani de strădanie a lui Obama, în direcţia unei politici sociale şi a unei supremaţii mondiale a SUA realizată făra demonstraţii de forţă şi scandal. Privind la rece, mult criticata politică internaţională a lui Obama a dus, totuşi, în ultimii 3-4 ani la demontarea forţei reale a Rusiei în politica internaţională şi a unei afirmări orgolioase a ţărilor emergente, multe reunite si prin pactul militar de la Shangai. Cuba, Venezuela şi Brazilia au căzut din orbita Ruso chineză; Vietnamul şi Mongolia sunt mai binevoitoare faţă de SUA, ţărişoarele din estul Mării Negre nu mai sunt aşa de clar în orbita lui Putin; iar Europa are tot mai mare nevoie de SUA. Dar acum, către sfârşit, apare problema Marii Britanii şi a Turciei, ambele trimiţând spre tradiţionalism (oare, în sensul pledoariei lui Putin!). De fapt, şi trump este tradiţionalist. Poate, lucrurile merg în direcţia unei lumi multipolare (ideea e tot a lui Putin).

Problema e alta. Totdeauna în istorie (până acum) cine a pus în faţă sloganul Lege si Ordine nu a demonstrat înalte virtuţi democrate (tot în sens tradiţional).

20 Iulie

Jocul de table (la care, când câştig, când pierd în ultimele zile) trebuie să fie foarte vechi. Sau, cel puţin clasa de jocuri „ma-tematice” din care face parte, ce cumulează geometria cu aritmetica. (Esenţa acestui cumul, pe care o realizează zarul, e atestată din străvechime, inclusiv valenţele sale probabiliste, cu reflex în destinul omenesc, în soarta zodiacală). Probabil că jocurile „tematice” (statice, în afara scenariilor actoriale efective) aşa cum e şahul şi jocul de carţi, sunt mai recente. Cărţile de joc au fost şi ele implicate apoi, în destinul omenesc, prin „ghicitul în cărţi”, Tarot-ul căştigând notorietate (Sorin Alexandrescu scrie cum Culianu, credea efectiv în Tarot şi deseori îşi „dădea singur în cărţi”).

21 Iulie

(Din romanul Veronicăi) continuare:

„Copiii le dau multe vacanţe oamenilor mari. Fiindcă vacanţele sunt făcute pentru toată lumea. Dar oamenii mari sunt tare proşti. Şi nici nu-şi bat capul să joace roluri rezonabile. Cum ar fi: De-a Pieile Roşii sau De-a piraţii. Două jocuri care le-ar dezvolta facultăţile mintale. Şi i-ar pregăti pentru viaţă. Nu le plac decât jocurile cu mingea. Ceea ce nu foloseşte la nimic. În mijlocul asprelor realităţi ale vieţii. Sau, dacă nu, stau la taifas. Este înspăimântător cât pot să vorbească”.

23 Iulie

Amploarea epurărilor şi a celor închişi din Turcia (din armată, justiţie, învăţământ, mass media, funcţionari) arată clar că Erdogan a întors spatele Europei, Occidentului. Deschiderea e, deocamdată, spre Rusia şi Iran. Problema delicată e cea din NATO. Dar şi în perspectivă, pentru relaţia Euro Asiatică. America va avea un cuvânt de spus, dar Trump nu pare un om al substilităţilor. Odată cu Turcia este tot mai clar că până şi islamul e marcat de alunecosul spirit balcanic.

(Din romanul Veronicăi) continuare:

„Tot ce le place copiilor, e bine. Este sănătos. Şi tot ce le plae oamenilor mari, e nesănătos. Şi nu trebuie să le şi dea. Ei cer ceai, cafea. Ceea ce le dăuneză sistemului nervos. Şi îşi cheltuiesc banii pe prăjituri. Pe biftecuri. Şi pe supă de broască ţestoasă. Şi copiii sunt siliţi să-i trimită la culcare. Şi să-i pună să înghită hap-uri, până ce se simt mai bine.

Copiii se dovedesc a fi răbdători. Ştiind că pe lume e nevoie de tot felul de oameni. Şi trăgând nădejdea că oamenii mari se vor shimba. Şi fireşte, mai sunt şi oameni mari cuminţi. Şi care sunt o binecuvântare pentru copiii lor.”

25 Iulie

În luna aceasta, Iulie, tot felul de atentate şi evenimente cu morţi, în spaţiul public, şi în Germania. Nu sunt acţiuni de anvergura celor din Franţa, cel puţin unul dintre atentate (ce împuşcă mortal 9 oameni şi răneşte pe mulţi alţii) pare a fi un alienat mintal ce si-l ia ca model pe Brevik. Totuşi....

Ce ţară va urma? Olanda?

Deocamdată pe marginea Brexit-ului se fac analize. Marea Britanie a anunţat că nu va activa în acest an clauza de ieşire din UE, făcând un plan temeinic al negocierilor.

Cât despre Turcia, aceasta pare a acuza tot mai mult SUA – UE. De fapt mai de mult Putin a invitat-o în Uniunea vamală euroasiatică, idee care acum pare să îi surâdă. Dar, trebuie să păstreze echilibrul cu NATO. Să vedem cum o să evolueze piesa, în actele următoare.

26 Iulie

Convenţia Democratică din SUA o desemnează drept candidată la preşedinţie pe Hilary Clinton. Dar nici democraţii nu sunt uniţi. În preziua desemnării presa publică informaţii cum conducerea partidului a susţinut-o pe Hilary împotriva lui Sanders comentarii, privitor la amestecul serviciilor secrete ruse în acest caz), ceea ce ar însemna că Putin l-ar prefera pe Trump; dar nu e oare şi această informaţie, cu sperietoarea rusească, o manevră de culise a democraţilor?) Oricum, d-na Clinton are de la început o poziţie defensiva faţă de Trump, bazându-se mai ales pe voturile femeilor, cetăţenilor de culoare, mexicanilor, săracilor etc. (dar Sanders a plecat mai clar pentru aceştia). Ea ar putea, în cel mai bun caz, continua orientarea lui Obama. Dar nu pare a avea nicio idee personala, în afara relaţiilor şi a ştiinţei în jocurile de culise. În raport cu ea, Trump pare un bărbat bătaios, aproape un pistolar american. Chiar si sondajele de opinie, acum, în timpul convenţiei democrate, indică un avantaj pentru Trump (pentru prima dată, se zice).

Teatrul politic pentru la toamnă, e deschis.

Televiziunea română dezbate câteva zile în şir lipsa de interes a românilor din dispora faţă de înscrierea pe liste electorale şi votul prin corespondenţă (sunt înscrişi cam 3000 faţă de sute de mii sau milioane). În mintea multora este încă viu scandalul de acum doi ani de zile de la prezidenţiale şi trimiterea în judecată a ministrului de externe pentru sabotarea alegerilor de atunci. Să vedem concluzia (dacă va fi).

Vreme frumoasă pentru plajă, în grădină, la munte.

Concertele de pian ale lui Prokofiev. Al doilea are un tempo năucitor, te ţine cu sufletul la gură. Al cincilea e de o subtilitate tulburătoare.

27 Iulie

Scott Fitzgerald: Ultimul magnat. Un roman neterminat ce redă firesc şi pregnant atmosfera de la Hollywood dinaintea celui de al Doilea Război. Citindu-l intri spontan într-o lume, într-o cosmicitate în care le introduc întotdeauna romanele bine scrise, de la Don Quijote la cele din Comedia Umană a lui Balzac. Nu e de mirare fascinaţia lui Eliade (şi el scriitor de romane) faţă de opera lui Balzac (mai interesant e interesul lui Marx). Cioran, cu firea sa extatic poetică, îşi manifestă idiosincrazia faţă de astfel de simpatii, aşa cum se poate remarca în Exercise d’admiration (atât capitolul referitor la Eliade cât şi cel privitor la Fitzgerald). (Sabato remarcă de altfel la Cioran lipsa acestui „organ de receptare a discursivităţii narative”, ca pe o infirmitate). Dar nici Heidegger, care consideră faptul-de-a-fi-în-lume ca principalul existenţial al dasein-ului, nu are organ pentru epică (pentru „cosmicitatea literaturii”, cum sugera Hegel), el pledând doar pentru „marea poezie”, marginală odei, ce vizează sacralitatea.

În cele din urmă, Fitzgerald nu e chiar un mare romancier, dar atmosfera de la Hollywood e tipic americană.

Opera Război si pace a lui Prokofiev are accente dramatice si monumentale de parcă ar uni romanul lui Tolstoi cu Revoluţia Rusă şi „Războiul de eliberare al patriei” împotriva fascismului.

28 Iulie

Singurul eveniment remarcat azi la TV este faptul cum papa s-a împiedecat şi a căzut, coborând de pe estrada de la Cheznomore, unde e venerată Maria cea Neagră (Maria Magdalena?). Polonia pare în prezent cea mai catolică ţară din Europa (Spania a acceptat casătoriile dintre homosexuali). Poate de aceea protestatarii olandezi nu o prea suportă (ieri s-a anunţat că vicepreşedintele Comisiei UE care e un olandez a declanşat mecanismul european de supraveghere a Poloniei pentru nerespectarea democraţiei, în legătură cu numirile de la Curtea constituţională). Se pare că pe lângă geopolitica teritorială, cea religioasă nu e nici ea de neglijat, dacă ne gândim la Europa ortodoxă (Bulgaria, Serbia, Grecia, România) iar mai departe, Rusia. Vara aceasta pare obişnuită, ceea ce implică caniculă şi seceta în zonele neirigate (adică cu irigaţia distrusă). Exemplul infrastructurii romane (drumuri şi apeducte) nu pare a se transmite genetic la noi. Poate are dreptate Blaga cu arhetipul sufletului păstoresc, mioritic (şi în prezent al tăierii, pe unde se poate, al pădurilor).

29 Iulie

Drum de la Câmpulung Muscel la Bucureşti, prin Târgovişte, pe valea Ialomiţei, printre coline muscelene inconfundabile. Descălecatul Munteniei (Câmpulung, Curtea de Argeş, Piteşti, Târgovişte, Bucureşti) se petrece după aceeaşi schemă ca cel moldovenesc, dinspre vest şi zona montană, spre sud est şi câmpie.

Creştinismul ortodox în această zonă – nu mai e pe aici puternic, după perioada cruciaţilor, decăderea Bizanţului şi expunerea turcă. Câţi nu vor veni pe aceste meleaguri!!? Se vor constitui, treptat, târguri, apoi.....ceva oraşe.

În Bucureşti....căldură!