Jurnal de vacanta 2017

NOTE DE JURNAL 2017

JURNAL DE VACANTA

IULIE – AUGUST

Sâmbătă 15 Iulie

* Pentru cine scriem?

Când stai liniştit sub un nuc răcoros, într-o curte cu flori şi gazon, aproape de munţi, odată cu pacea şi liniştea din jur, cel deprins cu scrisul (a tot felul de minuni) ce să facă pentru curgerea senină a timpului decât să mai scrie, din când în când, ceva rânduri. Dar despre ce? Şi mai ales cui?

În vacanţă, scăpat de canicula din Timişoara, cel mai firesc ar fi să-ţi notezi din când în când, câte ceva într-un jurnal. Asta ar rezolva cât de cât întrebările de mai sus. Scrii orice-ţi trece prin minte, gânduri, amintiri, ceea ce vezi şi povesteşti cu cei din jur sau afli de la ştiri, ca într-o cronică. Cât despre “cui”? Jurnalul are în însăşi noţiunea sa o serie de destinaţii. Există jurnale intime, în care te adresezi ţie însuţi. Apoi, “jurnale de idei”, “jurnale de călătorie”, “jurnale – cronică” (a evenimentelor “istorice”), “jurnal de lectură” – pentru orice tip de lecturi, ştiinţifice, fantastice, biografice, literare, a altor jurnale. Dar un astfel de jurnal îl va citi oare cineva, cândva? Jurnalul e altfel decât epistola ce i-o adresezi cuiva anume, circumstanţial sau în cadrul unui shimb de scrisori. Şi s-ar putea să nu-l citească niciodată nimeni. Ei şi!...

* Deci, ieri am sosit la Gărâna, schimbând coşmarul nopţilor de caniculă (ba mai era şi lună plină) din oraş, cu binefăcătoarea răcoare de la această vilă, sărbătorind sosirea cu mici la grătar, vin alb spaniol, poveşti şi contemplaţie. Dar ştirile sunt accesibile şi aici. În urmă cu un an, de 14 Iulie eram tot în vacanţă, iar evenimentele din Turcia şi atentatul din Franţa se întâmplau tocmai atunci. Se avansa ideea că tentativa împotriva lui Erdogan ar putea fi o cvasiînscenare, de tipul incendierii Reichstagului de de către oamenii lui Goring; dar se pare că sultanul de la Ankara a luat lucrurile în serios. Iar în anul ce a trecut de atunci ţara s-a divizat, politica regimului de acolo a devenit tot mai ambigură în relaţiile cu SUA, Germania şi NATO, cu apropieri de Rusia şi prezenţă bine exprimată în Syria şi Golf. Oricum, Turcia dă dovada că acordă importanţă drumului chinez al mătăsii. Cât despre 14 Iulie francez, anul trecut a atras atenţia doar masacrul de la Nisa. Scena politică s-a mai schimbat. Anul acesta, cei doi eroi ai alegerilor din ultimul timp s-au întâlnit la Paris. Tânărul napoleonean al Franţei de când şi-a preluat mandatul s-a întâlnit la Paris cu Putin (ciudată coincidenţă, la 300 ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice cu Petru cel Mare); iar acum cu miliardarul American (100 ani de la implicarea SUA în război pentru salvarea Europei de nemţi). Atât Macron cât şi Trump sunt – cu întreaga lor ehipă – novici în politică, (în raport cu orice alţi guvernanţi din lume), fapt ce sugerează un nou trend în politica mondială. Şi, se pare, ambii promovează un alt stil. La Hamburg, francezul şi-a permis să întârzie la întâlnirea oficială cu Putin (iar rusul, care pe moment a glumit, desigur nu-l va ierta pentru afront). Iar americanul a trimis (tot la Hamburg) la o recepţie oficială pe fică-sa, în locul său. Probabil însă că scena politicii europene va încăpea pe mâna tandemului cu Madame Merkel, ce are o experienţă politică aproape pe măsura ţarului de la Kremlin.

Gata cu cronica şi bârfele politice, stârnite de ştirile de aseară şi rămăşiţe ale pulberii aduse din Timişoara. Să intrăm în vacanţă.

* Să revenim, care va să zică, la certitudinea sensibilă. În imediata mea apropiere stă, maiestuos, căţelul Bulkow, semănând cu statuia canină a unui zeu egiptean. Numele său – straniu pe aceste meleaguri – derivă de la originea căţelului. El provine de la un cămin privat pentru câini stradali din Lugoj, pe care-l finanţează filantropul bogătaş Bulkow din Danemarca, sponsor şi a casei de tineri orfani din localitate. Domnişorul Bulkow canin a fost adoptat de Adina, convieţuind în casa ei cu o pisică cu care se joacă toată ziua. Aspectul său nu e nici al unui nobil nici a unui bădăran; un căţeluş cuminte ce dă mereu din coadă şi se lasă cu plăcere mângâiat. Refuză cu demnitate boabele din pachetul pentru câini, care probabil îi aminteşte de trista sa copilărie la căminul vagabonzilor. Dar mănâncă orice mâncare omenească, şi te priveşte în ochi, când serios când duios. Din perspectivă evoluţionistă e de înţeles acest câştig expresiv pe care dintre animalele domesticite doar câinii l-au dobândit; ei sunt cei mai vechi companioni de suflet a lui homo sapiens (ce bizară şi extraordinară e în schimb privirea umană pe chipul leilor ca în gravurile lui Da Vinci!). M-a impresionat azi când tânărul Bulkow (are doi ani) m-a privit în ochi. Oamenii se privesc foarte rar şi pentru foarte scurt timp în ochi, şi chiar atunci sub semnul tensionat al întrebării despre sinceritate şi curăţenie sufletească. În rest Bulkow ştie, ca orice câine, să lase timpul să treacă pur şi simplu stând liniştit locului; pentru ca, dintr-odată, brusc, să se agite şi să alerge în cerc. Oare de ce?

* Azi e destul de răcoare; iar soarele când apare, când se ascunde după nori. Bine că pot fi relaxat, încheind poveştile primei jumătăţi de an. În sfârşit, s-a anunţat sosirea de la tipografie a “Gâlcevei întelepţilor în jurul timpului”. În urmă cu o săptămână am avut lansarea retipăritei cărţi “Culorile nostalgiei”. Iar zilele trecute am încheiat cumva o primă versiune din “Insuportabila filosofie”, care dezvoltă câteva teme nicasiene ce s-au iscat cu ocazia scrierii Gâlcevei : relaţia fiinţei cu Unu, lucru, limbă, lume, loc şi deschidere, precum şi complicatele teme ale transcendenţei şi transcendentalităţii. Acum pot liniştit sta liniştit cu ochii în depărtări şi pierde vremea, lăsând să-mi fugă mintea pe unde o vrea. Şi ascultând muzică chinezească (este ora 11.30 şi s-a mai încălzit).

* *

* Aflu prin telefon că, totuşi, ieri nu au sosit de la tipografie volumele Gâlcevei, aşa cum era vorba (se pare că un drăcuşor îşi bagă coada…de ce oare? în toată povestea asta). Chiar dacă sunt în vacanţă deplină cu trupul şi sufletul, nu pot scăpa peste noapte de toate acele cuvinte filosoficeşti - simple şi profunde – care m-au bântuit în ultimii doi ani. Ce ar fi de făcut acum (dar nu ma pricep) ar fi să-mi imaginez câteva pagini de desene animate, în care să le personific şi să le pun să joace.

* De exemplu cuvântul lume. E un cuvânt banal, cu multe folosinţe. Te duci într-un loc în care se află multă lume, între care întâlneşti şi lume cunosută şi lume necunoscută. Ba chiar şi lume bună. Lume ce vorbeşte despre treburi lumeşti, ce se petrec zilnic în lumea noastră. Mai sunt printre cei pe care-i întâlneşti unii zănatici (“dianatici”), parcă picaţi din altă lume, pe care lumea-i bârfeşte. Dar dupa un timp ţi se face urât de atâta lume şi parcă ar vrea să te duci departe de lume. De lumea aceasta nebună, nebună, nebună. Şi începi să visezi la alte lumi; fie cu ochii deschişi fie cu ei închişi (vorba lui Heraclit: “Pentru cei treji există o singură lume, a tuturor, pe când în vis fiecare se adânceşte în propria sa lume”). Şi astfel poţi să te afunzi în lumi trecute, în lumi imaginare, fantastice, fictive, supranaturale, istorice. În lumea grecilor de pildă, sau a asirienilor, a tibetanilor, a chinezilor, în lumea Revoluţiei Franceze ş.a.m.d. Sau în alte lumi posibile, din cosmos.

Ce o fi avut neamţul acela cu numele Heidegger de a pus lumea în centrul Dasein-ului omenesc prin existenţialul a-fi-în-lume.?

* Seară răcoroasă.

Duminică 16 Iulie

* Ieri Carmen a coborât cu maşina la Lugoj iar Adina şi Bogdan s-au plimbat, seara prin comună. A fost şi un concert rock dar nu s-a auzit până la noi. Domnişorul câine Bulkow se joacă pe pajişte cu un ursuleţ de pluş, pe care-l tot saltă şi-l aruncă cu gura, învârtindu-se în jurul său. Vremea e frumoasă. Sunt nori dar nu a plouat, la soare e chiar cald, dar când cerul e acoperit se aşterne răcoare. La bucătărie se prepară limbă de viţel şi hrean.

* Ion Petru Culianu: “Marsilio Ficino (1433-1499) şi problemele platonismului în Renaştere”, lucrare de licenţă. Adună date interesante despre privire şi deochi:

“La Ficino o lumină de dinlăuntrul ochilor se exteriorizează purtând cu sine şi o parte de spirit. Aşa se explică iubirea şi deochiul. Când cineva îşi aţinteşte privirea în ochii cuiva, el îşi trimite razele şi aburii sangvini prin ochi în inima celui privit, care este astfel rănit într-un loc sensibil. Inţepătura se adânceşte şi sângerează, iar sângerarea îi strică propriul sânge şi-l infectează, îmbolnăvindu-l. Acesta e farmecul sau deochiul. Plutarh şi Virgiliu amintesc de deochi iar Catul de un deochi prin cuvinte”.

* Apropo de cuvântul de ieri, cel de “lume”, prin minte trec şi alte expresii : “om trecut prin lume” (“om de lume”), “a intra în lumea altuia”, în intimitatea acesteia, pur şi simplu a “intra în lume” (prin naştere), vorba aceea :”c’aşa-i lumea/trecătoare/unul naşte/altul moare” (dar şi tânguirea: “lume, lume, soră lume”). Apoi, dacă în raport cu lumea noastră există o “lume de dincolo”, astfel încât până la urmă “plecăm de pe această lume” (în lumea de apoi); şi invers, din perspectiva (lumii) lui Dumnezeu, omul duce o viaţă lumească, prea lumească, fiind “ispitit de cele lumeşti”.

Importantă e însă perspectiva lumilor multiple, locuite de fiinţe diverse, dintre care unele similiumane. După explozia tradiţionalei lumi închise a antichităţii (prin sfera de cristal a cerului) desmărginirea noului infinit a dus la imaginarea a nenumărate lumi cosmice locuite, în toată perioada dintre Cusanus şi Kant (principalul promotor fiind Bruno). Fiinţele de pe aceste lumi erau fie inferioare, fie superioare omului; dar similare lui (mai ales fizic). In perspectivă abstractă, Leibnitz a imaginează o logică a lumilor posibile. Când la sfârşitul sec.XX tema s-a reluat odată cu principiul antropic, criteriul a fost existenţa unor lumi populate de fiinţe raţionale cu care am putea comunica. Au apărut acum câteva paradoxuri (sau probleme?) ce au rămas neclarificate şi nu sunt discutate direct (de ce oare?). Astfel se consideră că un indiciu suficient ar fi depistarea prezenţei condiţiilor ce ar face posibilă viaţa; dar nu e comentat deloc cum şi de ce dacă viaţa ajunge să fie posibilă, s-ar şi ajunge la fiinţe raţionale. Apoi, nu e definit nicicum, ce ar însemna o fiinţă raţională. In conformitate cu principiul antropic ar fi vorba de o fiinţă capabilă să sondeze cosmosul în adâncime şi să caute acolo alte fiinţe raţionale. Asta implică o evoluţie a antropoizilor până la civilizaţia de la sfârşitul sec.XX (căci în sec.XIX nu se punea problema astfel); deci, se presupune şi că istoria fiinţelor raţionale ar trebui să fie analoagă cu cea a omenirii occidentale, până mai în zilele noastre.

O expresie aparte : “Lebenswelt”….!!!

Luni 17 Iulie

* În dimineaţa senină soarele apare pe terasă din stanga, face apoi o acoladă deasupra brazilor şi nucului şi apune în partea din dreapta a terasei. Traiectoria mi se pare curbă.

* Muzica chinezească ce o ascult se cântă la nişte instrumente aparte atât la percuţie, corzi cât şi la suflat (ar trebui lecţii de iniţiere). In cele din urmă peste tot globul oamenii au inventat (şi au împrumutat) tehnici de expresie sonoră instrumentală, la fel ca vorbirile (oare câte limbi se vorbesc pe glob pe baza aceleaşi gramatici generative universale?). Europa a continuat, din Renaştere şi până acum, să tot inventeze instrumente ce sunt implicate în muzică. Dar “atmosfera” muzicii chinezeşti – ca şi a oricărei mari culturi – e alta decat cea a occidentului. Când prin anii 70 am fost în China, totul era altfel, de la mers şi zâmbet la arhitectură, circ şi mirosuri. Eram într-o altă lume, ce nu beneficiase de tranziţia cu cea occidentală, ca în cazul japonezilor. Oricum, în muzica chineză la care am acces, nu simt avânturile romantice care s-au impus după Bethoven în Europa. Cum o fi creaţia muzicală cultă în lumea chineză de azi?

*Lung dialog telefonic cu S.Z. pe tema lui preferată, lingvistica. Limba română se pare că e singura ce a dezvoltat cuvântul de “învăţare” dintr-un semantem negativ, de la “viciu”, “în-viciare”. Apoi, o amintire despre primul curs la Medicină ţinut de Bobi Litvac la biologie, în care s-a aflat cât la sută apă, calciu, fier ş.a.m.d. conţine corpul omenesc; şi ultimul curs din anul VI, ţinut de Pamfil, ce se încheia cu cuvintele: “Toată viaţa să fiţi şi mulţumiţi de voi înşivă şi nemulţumiţi (sau, să nu fiţi mulţumiţi de voi însivă”)….Amintiri despre Ivan Esveev şi respectul său faţă de cuvintele româneşti derivate din slavă: e.g. dragoste, iubire (şi nu amor), grădină, rai etc. Cuvântul “fiinţă” derivat în româneşte din latinescul fieri – a curge, şi nu din ens-esse, compunând uşor cu el însuşi: va fi fiind, n-a fost să fie, de ar fi să fie….

* “Lebenswelt”, celebra expresie inventată de Husserl. Deci “lume a vieţii”. Trimiterea lui Heidegger la viaţa noastră cotidiană medie, cea de zi cu zi, are în principiu acelaşi înţeles. Dar de ce foloseşte Husserl în expresia sa conceptul de viaţă? E desigur vorba nu de viaţa biologică – de biosul grecesc - ci de cea psihosocială şi culturală specifică oamenilor derivată din grecescul “zoe” (care, derutant a condus şi a expresia zoologie). S-a remarcat că el beneficiază de tradiţia Lebensphilosophie – deci a filosofiei – vieţii instaurată în sec.XIX (Schopenhauer, Nietzsche, Dilthey). Mişcarea a fost interpretată ca o tentativă de a aborda mai direct nemijlocitul existenţei umane (în raport cu abstracţiile sistemului lui Hegel); de unde accentul pe “elanul vital” şi intuiţionism (Bergson s-ar înscrie şi el în paradigmă). În acelaşi sec.XIX se dezvoltă, însă, prin Darwin mai ales, dar şi prin mulţi alţii, ştiinţa pozitivă a vieţii, ca biologie. Heidegger remarcă (în treacăt) că conceptul vieţii pe care-l folosesc filosofii şi care derivă din grecescul “zoe” este rădăcina semantică din care s-a născut expresia şi conceptul lui Zeus. Apoi, pentru Occident semnificativă pare a fi şi autodefinirea lui Iisus: “Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa”. În creştinism e vorba de a doua naştere a omului – pe care o comenta Pavel – cea întru adevărul credinţei, care reprezintă “adevărata viaţă”, viaţa întru Domnul….viaţa de creştin, viaţa dăruită mântuitorului etc. Ceea ce înseamnă şi o aspiraţie spre lumea divină. Căci altfel, viaţa pământească, lumească, e una întru păcat. În Renaştere Dante va scrie Vita nuova. Inceperea unei vieţi noi are deci un sens spiritual general. Viaţa omului poate fi asemănătoare unei vieţi de sfânt; dar şi o viaţă păcătoasă. O viaţă demnă, decent sau o viaţă chinuită, mizerabilă. Precum şi o viaţa împlinită.! Toate aceste sensuri nu au de-a face cu biologia. Doar în sensul că (totuşi) omul individual se naşte şi moare la fel ca celelalte animale.

Totuşi, cu toată diferenţa între viaţa-Zoe şi viaţa-Bios, intuiţia lui Aristotel a surprins faptul că omul se naşte pe solul biosului. Dacă el are uneori o viaţă dublă d.p.d.v. social şi moral, el participă în permanenţă atât la viaţa-Zoe cât şi la viaţa-Bios. Probabil efortul lui Heidegger de a scrie Sein und Zeit s-a orientat în direcţia descifrării cât mai mult a dimensiunii specifice a umanului, dincolo de Bios. Dar de fapt nu a reuşit până la capăt, căci s-a izbit de angoasă, care îl leagă pe om funciarmente şi de biologie (doar Cioran, cu plictisul său, a descoperit o detaşare totală din bios). Aşa că, problema psihismului uman, încercând a fi purificată, şi-a readus pe uşa din dos latura sa biologică, de psihism animal.

Marţi 18 iulie

* Adina şi Bogdan au plecat la Timişoara cu nişte treburi iar Carmen nu s-a întors. Sunt deci singur, într-o linişte deplină pe o dimineată luminoasă şi răcoroasă. In faţă e un trandafir roşu. Iar în fundal dealurile împădurite urcă spre munte. Bulkow stă liniştit, lenevind. Deoarece imaginaţia mea nu crează basme şi metafore, mă văd silit la pace.

* Coperta cărţii lui Culianu despre Ficino reproduce un tablou de Dominico Ghirlandao cu patru personaje masculine în vârstă, expresive dar încremenite. E acel moment de graţie al picturii renascentine în care orice realitate se opreşte, extrasă din mişcare şi timp, ipostaziată în frumuseţe. Formula va persista pentru peisaje şi naturi moarte, dar portretele vor intra, repede, în expresivitatea situaţiei, a prezenţei la prezentului trăit.

* Culianu în lucrarea sa de licenţa pefigurează “Eros şi magie în Renaştere”, insistând asupra luminii şi privirii contemplative, dar şi asupra celei pătrunzătoare, ce prevesteşte “vehicolul” lui Bruno, asociat cu tema imaginarului.

“Iubirea individuală se naşte atunci când îndrăgim la om scânteia reflectată din lumina divină. Sufletul poartă ab etaerno o imagine sculptată în sine…..dacă ne-am fi îngăduit s-o vedem, am percepe deasupra chipurilor noastre o imagine asemănătoare cu un chip uman…dacă imaginea omului pe care îl vedem se aseamănă cu această “amprentă sufletească”, de aici se naşte iubirea. Dacă nu, se naşte ura. Aşa se explică simpatiile şi antipatiile spontane…oamenii vor îndrăgi numai imaginea plăsmuită de ei însăşi după imaginea pe care o purtau lăuntric…îndrăgostitul îşi sculptează în propriul suflet chipul fiinţei iubite. Astfel sufletul îndrăgostitului devine o oglindă în care se reflectează imaginea fiinţei iubite…Iubirea este o moarte voluntară în alter: cugetând, uitând de sine, îşi ia zborul spre fiinţa iubită…când iubirea e reciprocă unul trăieşte în altul. Fiecare se are pe sine prin celălalt. Cel ce avea o singură viaţă va avea două”.

“Dintre simţuri văzul e cel mai important în formarea sentimentelor umane; ochii frumoşi îl constrâng pe cel privit să se îndrăgostească de ei, chiar dacă celelalte părţi ale trupului celui ce priveşte nu sunt armonioase. Indrăgostitul săvârşeşte fapte şi foloseşte cuvinte care ţintesc inconştient la formarea unei reţele magice în jurul fiinţei iubite. Eros e un mare magician”.

Toată viaţa Culianu a fost fascinat de Eros şi Magie. Când a fost împuşcat era îndrăgostit lulea şi intenţiona să treacă la religia iudaică pentru a se căsători cu iubita.

Miercuri 19 Iulie

* Una din bucuriile acestei vacanţe e trezirea dimineaţa într-o cameră mare, albă (văruită) a cărei geamuri dau spre răsăritul soarelui. Aşa că, deschizând geamul, poţi petrece o oră de limpezire treptată, cu aer proaspăt şi ascultând muzică. Am crescut, desigur, din copilărie alături de radio, dar aparatul nu transmite totdeauna muzică. Şi, oricum, nu ce vrei tu. La mica mea cutiuţa muzicală am ascultat în această dimineaţă Telleman (e şi aceasta o poveste a răsturnării spaţio temporalităţii din perioada post kantiană; cine ştie cand şi unde a fost cântat iniţial cântecul ăsta de trompetă. A asculta muzică live e acum o raritate; după cum a nu o asculta astfel, era o imposibilitate pe vremea lui Haydn).

* La ştiri se comentează mereu procentul redus de copii vaccinaţi din România (de exemplu prin comparaţie cu Bulgaria, Ungaria, Spania, Olanda etc.). Campania actuală de informare a părinţilor privitoare la vaccinări s-ar cere însă completată cu o anchetă a alfabetizării şi a motivaţiei prin şcolarizare în general (o comparaţie cu ideile secolului luminilor ar fi utilă în vremea telefoanelor inteligente, cel puţin în Europa şi în tările ce ţin de ea, ca România).

* În zona de seism – nuvelă science fiction de David Gerald (într-o antologie Gardner Dozois) Suntem prin anii 60, 70 (secolul XX) şi se produc cutremure temporale ce te aruncă cu câţiva zeci de ani mai înainte sau mai înapoi. Un detectiv primeşte de la agenţie ca misiune să lămurească dispariţia unui adolescent (dintr-un grup de vreo zece) şi e plasat în timpul de dinaintea dispariţiei acestuia (sunt posibile transporturi temporale pe durate de timp nu prea mari). El vizitează ambianţa în care trăiesc viitorii dispăruţi, cu înclinaţii homosexuale sau cu sexualitate incerte. Timpul e relativ flexibil, în sensul că mai poţi interveni cumva, să amâni evenimentul pe care ştii că se va petrece; sau să-l scapi pe unul de pacoste (dar asta înseamnă că altcineva cade victimă).

În sfârşit şeful îl duce pe detectiv în anul 2039 (unde acesta află misterul dispariţiilor) ocazie de a descrie şi comenta lumea de atunci. Cei din Cetatea soarelui trăiau în spaţii geometrice regulate şi munceau disciplinaţi, fericiţi. Ofertele acum sunt altele, între care “corpomodelaţia”.

“Vrei să-ţi modifici aspectul? Să fii mai înalt? Mai scund? Mai slab? Mai muschiulos? Vrei să-ţi schimbi sexul? Orientarea? Vrei să fii hermafrodit sau homosexual? Să-ţi reorganizezi caracteristicile secundare? Să concepi un gen nou? Vrei să-ţi amplifici simţurile? Mustaţa şi sânii? Vrei o coadă? Coarne? Branhii funcţionabile? Să-ţi amplifici inteligenţa? Sau cum ţi-ar plăcea, pur şi simplu, să ai rezistenţa pentru o erecţie de şase ore”? (toate sunt acum posibile şi accesibile, urmează să alegi şi să declanşezi programele respective – Oare nu scria Sartre că omul e condamnat la libertate – dar remarca aceasta nu e menţionată în nuvelă).

Joi 20 Iulie

* Principalul eveniment care se petrece în această curte, zilnic, este faptul că nu se întâmplă niciun eveniment.

* Informaţiile de aseară de la ştiri vin să-mi conforme planul pe care l-am descifrat în ultimul an, de reconectare a României la politica internaţională. E vorba de o axă Israel – SUA (şi invers) ce trece prin Europa, unde ţara noastră e veriga principală (repetatele vizite din ultimii ani la nivel înalt între România şi Tel Aviv susţin ideea; şi la fel ultima vizită în SUA a prezidentului nostru). SUA are, mai ales acum, relaţii dificile cu nucleul ţărilor din UE şi NATO; dar bune cu estul Europei. România are parteneriat strategic cu SUA şi baza de la Deveselu; iar ca atitudine antirusească urmează modelul Poloniei. În ultimele două zile Benjamin Netanyahu, la Budapesta, a racolat în această reţea şi ţările înţelegerii de la Visegrad. Noul guvern român, face în plus, plecăciuni adânci la Brussel (ceea ce cei din reţeaua Visegrad nu fac). România are (sau poate avea) relaţii bune cu Irakul, chiar şi cu Azerbadjanul. Apoi, e o poartă pe drumul matăsii şi în acceptabile relaţii cu China (A se revedea peste 2 ani această schemă).

* Azi, Bulkow a fost brav, alungând o pisică neagră.

* Culianu consideră că centrul filosofiei (ne-originale) a lui Ficino e psihologia. E o întreagă poveste această relaţie a filosofiei cu psihologia, care se trage de la Peri Psihé a lui Aristotel, tradus în latină ca De anima. Ciudat e termenul grecesc pentru suflet, care nu e corelat etimologic cu “a sulfa” şi cu “aerul”, pentru care avem pneuma, ce va fi considerat echivalent cu spiritul (la fel ca în latină – unde avem şi res-piro – sau în slavă Duh (dusa) duhovnicesc. Pe când Psyche era o zeiţă minoră. Ori, psihismul e o zonă stranie ontologic, căci e o fiinţare ce stă la baza punerii problemei fiinţei (deci, la fel ca şi Dasein-ul heideggerian). Suntem într-un teritoriu poate şi mai ambiguu decât cel al vieţii (cu diviziunea viaţă-zoe, viaţă-Bios). Deşi anticii nu au contestat niciodată sufletul animalelor, s-a vorbit de-a lungul istoriei occidentului mai ales de sufletul omenesc. În creştinism, de asemenea. Şi totuşi, sufletul se distinge de spirit. Însă, sufletul omului, caracterizat la greci prin nous, avea acces şi la logos. Iar în latină, la raţiune. În zona ambiguă a “vieţii sufleteşti” se plasează şi “lumea vieţii”. Probabil că date fiind aceste ambiguităţi, a încercat Heidegger să facă curăţenie cu al său Dasein. Dar nu a reuşit complet. Oare reuşeşte “fiinţa raţională” a principiului antropic? Dar ce înseamnă totuşi raţionalitate?

Sâmbătă 22 iulie

* La jocul yanzi (chinezesc, pe care l-am învăţat în urmă cu peste 30 ani pe aceste meleaguri) aseară am avut mai mult noroc decât alaltăieri. E un fel de pocker cu 4 zaruri, pe care-l joci individual, cu câţi parteneri te aduni. Probabil că zarul e cel mai vechi joc inventat, ce reuneşte matematica (geometria şi aritmetica) cu destinul – ce a devenit ulterior “şansă” şi teorie a probabilităţilor. Odată cu teoria matematică a jocurilor însă, destinul s-a dezumanizat; iar natura pare plină de zei.

* Azi e sfânta Maria Magdalena. Acum câţiva ani am citit o carte care dezvoltă ipoteza că Maria Magdalena s-a căsătorit cu Iisus; iar copiii lor au migrat în sudul Franţei devenind regi în Provence (ca strămoşi ai Merovigienilor); organizând apoi creştinarea Irlandei şi viaţa călugărilor de aici. Cât despre Iisus, el n-ar fi murit pe cruce; ci şi-ar fi încheiat viaţa într-o mănăstire essiniană. Desigur, schema acestei istorii dărâmă creştinismul. Totuşi, e interesant că în multe locuri din Europa se sărbătoreşte “Maria cea neagră”. Iar la Ierusalim în biserica rusească de pe Muntele Măslinilor, Maria Magdalena e plasată ca cel de al 12-lea apostol, în locul lui Iuda.

* Plajă între 9 şi 10. Soare puternic. În jur răcoare.

* La capătul curţii, dincolo de gardul de piatră, e o poiană cu vedere largă în direcţia Semenicului, unde între pomi se leagănă două hamacuri. Aici a fiert ciorba de peşte iar acum viţelul cu varză. Sunt şi corturi, pentru perioada festivalului de jazz. Bulkow moţăie. Diseară e din nou concert de rock.

* În Ontologia lui Marsilio Ficino, consonantă cu lumea şi vremea sa, timpul ce derivă din eternitate precede spaţiul, ce se relevă prin locul (toposul) corporalităţii. Întreaga creaţie începe de la fiinţa supremă şi se încheie în lumea corpurilor, unde formele (substanţiale şi incorporale) primesc sau informează substratul material. Treptele procesiunii sunt: 1. Dumnezeu; 2.Mintea angelică (lumea ideilor, intelectul universal); 3. Raţiunea sufletului; 4. Sufletul; 5. Natura; 6.Trupul. Dumnezeu, care în tradiţia neoplatoniceană este Bunătate, generează prin iubire cele patru cercuri concentrice, în care străluceşte Frumuseţea sa: lumea imobilă a minţii angelice, care conţine ideile, apoi cele 3 lumi mobile, respectiv cea a Sufletului, cuprinzând noţiunile; pe cea a Naturii, cuprinzând Germenii Plăsmuitori; şi, în cele din urmă, lumea corporală a formelor.

“Unu”, care transcede totul, se află deasupra mişcării şi repausului; deci peste timp şi veşnicie. Mintea angelică este număr, veşnicie şi stabilitate. Sufletul este numărare şi mişcare. Ca substanţă incorporală el se află în veşnicie; dar ca acţiune se află în timp. Trupul primeşte şi însuşirea de extensie (loc); fiind şi număr (adică multiplu, în comparaţie cu Unu), mişcare şi loc. El se află complet cufundat în timp, în lumea naşterii şi a morţii; în timp ce Sufletul e incoruptibil, ca substanţă”.

Preeminenţa timpului, în corelaţie cu sufletul (ce e şi angelic şi uman – dar nu se menţionează a fi animal) s-a dezvoltat apoi prin Descartes şi Kant (în întreţesere cu imaginarul), atingându-şi apogeul la Heidegger.

Duminică 23 iulie

* Toate scrierile SF invocă ieşiri efective din timp. Altfel, ar fi doar un basm.

* Una din ambiguităţile principiului antropic e deci aceea care cultivă presupoziţia că nu suntem unicaţi, că există (potenţial sau real) mai multe cosmosuri conştiente. Faptul presupune, în conformitate cu înţelesul raţional conştient ce-l implică principiul antropic ca şi pe o altă planetă a cosmosului nostru s-a ajuns la nivelul de cunoaştere fizică şi tehnologică a umanităţii occidentale din sec.XX. Dar asta înseamnă că, întreaga antropogeneză de aprox. 2 milioane ani şi cultură de zece mii ani nu ar fi realizat condiţia cosmosului conştient fără ultimii o sută ani. Din perspectiva principiului antropic oamenii au devenit raţionali doar în sec.XX. Era deci “necesar” să evolueze cultura şi civilizaţia până la acest nivel!? Nu e nimic aleator în ce s-a întâmplat.!? În cosmosul nostru, în care omul din sec.XX d.c. a apărut pe pământ în mod “necesar”, se va mai ajunge la încă o situaţie similară pe o altă planetă? Care este argumentul care ar putea fi invocat ca să se susţină că nu suntem unici?

Luni 24 Iulie

* Înviorarea de dimineaţă constă aici, în cufundarea în Rebus-uri. Partenerii mei de vacanţă consumă zilnic două trei caiete de cuvinte încrucişate (şi mai au o rezervă suficientă). Îmi amintesc în copilărie ce mult timp mi-a luat să compun un careu. Acum se fac la calculator. Economie de timp şi creativitate în viaţa cotidiană.

* Oare au orchestrele chineze echivalentul cornului englezesc? Oricum au echivalentul acelor tuburi care, atârnate pe lângă case, scot sunete minunate la adierile de vânt.

* Puşkin a călătorit mult în Rusia, la fel ca Maiakowski. Amândoi au terminat tragic. Rusia are în ea un patetism al tragismului, de la narodnici şi nihilişti la eroii lui Dostoiewski şi Revoluţia Rusă, (de la care se împlinesc anul acesta 100 de ani). Tragism care răzbate în toate filmele ruseşti pe care le-am văzut. Ce s-ar face cultura rusă fără această tensiune şi acest chin al dezmărginirii?

* Principiul antropic are ca subtext realizarea de contacte cu fiinţele raţionale din cosmosul pe care ajungem să-l cunoaştem (şi să-l explorăm). Problema definirii “fiinţelor raţionale” nu pare deloc simplă, dacă privim la utilizarea acestei expresii în cultura occidentului. Pentru filosofia greacă era vorba de “zoon logon ehon”; deci de un vieţuitor dotat cu logos. Logosul grecesc, pe care omul îl împărtăşeşte cu cosmosul (de la prima sa semnalare de către Heraclit), se manifestă, în specificitatea sa umană, în mare masură lingvistic, ca propoziţie, enunţ etc. Oricum, trimiterea spre narativitatea lingvistică a logosului e mult mai mare decât cea a conceptului latin de ratio – raţiune, care a ajuns dominant în scolastică şi modernitate. E drept că din logos s-a decantat organonul aristotelic, pe care stoicii l-au numit logică. Dar la stoici el a funcţionat şi ca “logos spermaticos”, principiu cosmic major, pe care creştinismul l-a receptat. Oricum, în ontoteologia creştină una din ipostazele fiinţei supreme, Iisus, este denumit Logos (după sugestia Evangheliei lui Ioan). Interesant şi semnificativ este că în Biblia latină logosul e tradus prin Verbum şi nu prin raţiune (oare, Dumnezeu nu e raţional?)! Faptul subliniază că interferenţa anticului logos cu limba (şi limbajul), viza aspectul predominant narativ mitic al acesteia. Pe când raţiunea latină a semnificat, de la început şi tot timpul, predominant ordinea şi calculul (matematic). Totuşi, fiinţa raţională a principiului antropic trebuie să poată comunica cu alte fiinţe raţionale din cosmos. Dar, acum e vorba de un alt tip de limbaj ecât cel al narativităţii mitico istorice şi de poveste imaginată. Adică de un limbaj comunicaţional, informaţional în fond, care seamănă până la un punct cu mesajele transmiterii genetice a informaţiei în biologie.

Marţi 25 Iulie

* Conan Doyle, publică în 1912 un roman SF (despre pământurile virgine în care mai trăiesc dinozauri şi în vremea noastră). Acţiunea se petrece la capătul acelui veac ce se întinde de la sfârşitul războaielor napoleoniene şi culminează cu La Belle Epoque şi Epoca Victoriană. Veacul ideii de evoluţie şi ştiinţe pozitive, într-o Europă expansivă, fără războaie interne, (în afara conflictului Franco-Prusac), tot mai prosperă şi stăpână ai lumii. Medicul Conan Doyle, care în romanele sale poliţiste face apologia pozitivismului, descrie de minune portretul savantului pozitivist şi orgolios, care se desfăşoară acum în zoologie, descoperind persistenţa animalelor din jurasic, alături de oameni maimuţă şi de gentlemen-ul englez. Într-o vreme în care literature SF bâjbâie într-un viitor plin de promisiuni extraordinare, revenirea în trecut şi la problema inserţiei în biologie a “fiinţei raţionale finite” care e omul, e benefică. Probabil viitoarele monografii SF vor selecţiona nu doar pe Jules Verne ci şi literatură mitologică şi de basm.

* Comentariul ontologic a lui Noica privitor la “fiinţa în lucruri”, afost o intuiţie deosebită, ce deschide o Cutie a Pandorei, problematică, asupra căreia ar merita să se zăbovească. În cele din urmă expresia greacă pentru lucruri – pragma – este un semantem ce stă şi la baza verbului “pratein”, care se referă la activitatea omenească ce are de a face cu alţi oameni, dar şi cu “lucrurile”. E vorba de practică, de practici. Aşa e practica juridică, educativă, medicală, practica artistică, ştiinţifică, practica teoretică, practica religioasă (a credinciosului practicant); şi nu în cele din urmă practica muncii. Apoi, expresia latină pentru lucru – res – stă la baza conceptului de real, realităţi, realitate. Ori în prezent, ontologia nu poate fi discutată fără referinţă şi la “realitatea deplină, împlinită”; şi la ceea ce s-a realizat. La “realitatea noastră de zi cu zi”. Deci, la lucruri.

* Povestea raţiunii europene e cel puţin la fel de fascinantă ca cea a logosului grecesc. Ea semnifică la început calcul, ordine, măsură (raţia alimentară, raţionalizarea consumului). Aşa au apărut “livre de raisons”, cărţile de mic buget familial ale gospodăriilor din burgurile europene. Raţiunea înseamnă şi argument, temei, “raţiune de a fi” a unui lucru. Logica e desigur raţională; dar interferenţa cu limbajul nu e evidentă. Matematica şi metodologia au însă raporturi strânse cu raţiunea. Europa a moştenit, odată cu cele şapte arte liberale, o articulare între artele ma-tematice şi artele tematice, literare (lingvistice). Artele aveau însă o importantă faţetă practică, de realizare efectivă a unor opere (artistice sau ştiinţifice). De fapt, la nivelul artelor, dimensiunea practico-teoretică a existenţei umane realizează o strânsă întreţesere. În perioada de după Renaştere, raţiunea devine dominantă în cultura europeană ca ordine (L’age du raison); şi de impunere a unor metode articulate cu matematicul. Exemplar e Descartes. Prolema matematicii rămâne centrală şi pentru Kant, care dezvoltă ideea transcedentalităţii pentru a răspunde la întrebarea: “cum sunt posibile judecăţile sintetice apriori ale matematicii?”. Dar raţiunea lui Kant e o instanţă a dezbaterii unor idei (ideale), ce conduc la antinomii. Fiinţa raţională finită a lui Kant nu ar avea cum să-şi folosească raţionalitatea pentru a comunica cu alte fiinţe similare din cosmos (deşi Kant nu neagă posibilitatea acestora). Şi aceasta, deoarece nu e interesată de limbaj. La fel e şi omul (raţional-spiritual) a lui Hegel (care însă nici el nu e interesat de fiintele raţionale din cosmos). Raţiunea europeană, conjugându-se cu matematica şi pregătind epoca postmodernă, a susţinut dezvoltarea unor teorii despre lumi posibile; şi a deschis problema unor limbaje comunicaţionale aparte. Adică, a revoluţionat instanţa teoretico-practică a omenirii.

Dar problema definirii fiinţei raţionale a rămas tot deschisă.

Miercuri, 26 Iulie

* Ieri a plouat toată ziua. Azi e răcoare de invidiat de cei ce au trăit zilele de caniculă. În faţa am un brad. Cură de aer de munte (ca pe vremuri pentru tuberculoşi, la Davos).

Deoarece Brexit-ul tărăgănează în negocieri, succesul său devine problematic. Cum va regăsi Marea Britanie un Comonwelth, pentru care să fie un centru de atracţie? UE deja are convenţii cu Canada şi Japonia pentru liber shimb. SUA începe să intre în izolaţionism. Cursa va fi probabil pentru India, Africa de Sud, Australia şi Sud-estul Asiei (China şi Rusia îşi vor păstra, cu mândrie, pretenţia de a fi şi ele la câte un centru). Lumea peste cinci ani?!!

*Latinescul “mens-mente” nu trimite etimologic la suflare (aer, respiraţie, duh, spirit – respiraţie) ca psihé-ul grecesc, sau ca pneuma; şi chiar ca anima latină. De aceea termenul de “mente” s-a articulate cu dificultate de tradiţia greacă şi nu a pătruns decât în sec.XX în filosofie, odată cu filosofia minţii.

*La Ierusalim de mai multe zile sunt mişcări, tulburări, conflicte pe Muntele Sacru, unde e şi explanada moscheelor. Locul e sfânt pentru mahomedani, dar şi pentru creştini şi evrei. Ca “loc sacru” e impregnat de istorie. Dar “loc de rugăciune” erau şi imensele catedrale gotice şi baroce ale Europei în care încăpeau mii de oameni. Până a venit Luther şi l-a localizat pe Dumnezeu în ufletul fiecăruia. Şi totuşi, şi la protestanţi bisericile au rămas locuri sfinte, toposuri de adunare, întru Dumnezeu. Dar nu chiar ca la mahomedani, care trebuie să se prosterneze în genunchi în faţa lui Alah în momentul rugăciunii. Aşa că şi azi se construiesc moschei immense. Locurile acestea omeneşti, ca locuri de rugăciune, sunt diferite de conceptul de “loc”, aşa cum îl definea Aristotel în Fizica.

Joi 27 Iulie

*Oare care e diferenţa între “jocul lingvistic” sugerat de Wittgenstein şi un bun Dicţionar lingvistic (cu o serioasă documentare etimologică). E.g. speculaţiile lingvistice ale lui Heidegger.

*Condiţia de posibilitate a lui Kant se configurează la intersecţia dintre două tipuri de silogisme, cel condiţional (dacă…atunci) şi cel modal (e posibil ca…).

*Şi Noica şi Heidegger vorbesc în ontologiile lor despre “deschidere”: deschiderea unei lumi (prin opera de artă); deschiderea drumului spre în-fiinţare, întru devenirea întru fiinţă. Dar, orice deschidere se cere localizată şi circumscrisă pe un fundal sau într-un context. Aşa e deschiderea unui geam, a unei uşi, a unui ecran TV, a unui radio, a unei cărţi. Adică (vorba lui Noica) o limitaţie ce nu limitează. Dar care e fundalul pe care se plasează acest “semen entis” a lui Noica, “închiderea ce se deschide”? E, probabil, cel al lucrurilor, instanţă de care el a avut nevoie tocmai pentru a nu rămâne fără context.

*Povestea raţionalităţii, a logosului – şi, corelativ, a logicii, limbii, teoriei argumentaţiei, dialecticii dar şi a lumii etc. – are sens şi comprehensibilitate doar în perspectiva înţelegerii omului (antropos-ului, Dasein-ului) ca o fiinţare vertebrată de o instanţă practico teoretică supraindividuală. Instanţă ce se articulează la un pol cu multiplicitatea indivizilor conştienţi; iar la alt pol cu generalitatea transcendentalo-transcendentă a Unului. Fără un astfel de comentariu lipseşte fondul figurii. Adică, nu e posibilă o clară circumscriere a specificului raţional al antroposului, în cadrul abisului conştiinţei.

(Mâine cobor la câmpie)

(Fragment scris în Timişoara, la căldură)

Instanţa teoreticului

Dacă conceptul de conştiinţă subiectivă s-a impus în modernitate la scurt timp după Renaştere, în urma demersurilor lui Luther, Calvin, Descartes, Locke – atingând o recunoaştere unanimă prin opera lui Kant, cel de teorie ştiinţifică şi-a câştigat prestigiul doar după sinteza conceptului de conştiinţă care a determinat în sec.XX dezvoltarea epistemologiei ca ramură a filosofiei. Expresia de “teorie ştiinţifică” atrage atenţia asupra “instanţei teorticului”, care a funcţionat latent în spatele manifestărilor umane ce s-au exprimat prin logosul-raţiune, ca fundal. Fundal căruia nu i s-a acordat o atenţie deosebită.

Teoria (derivată din rădăcina semantică ce a produs şi expresie Theo-zeu) însemna la greci contemplaţie, fiind corelată cu atitudinea şi raportarea sumisiv admirativă de receptare a supranaturalului, a ceea ce e dincolo de cauzalitatea controlabilă a fisisului. Domeniul iniţial al teoreticului nu invoca atât admiraţia – ca în contemplarea estetică - ci şi invocarea. Ceea ce presupunea trimiterea la mit. Mitul ce conţinea povestea zeului şi caracteristicile sale. Intrarea în lumea mitului, presupunea desigur desprinderea de lumea practicii existenţei cotidiene. Prima manifestare pregnantă a instanţei teoreticului în lumea oamenilor a fost corelată astfel cu mitul sacral şi narativitatea fantastică. Odată cu deschiderea grecească spre ştiinţă, filosofie şi arte, tragedia şi epopeea au asimilat instanţe ale narativităţii teoretice sacrale, şi elemente ale istoricităţii. S-ar putea urmări faptul cum narativitatea realizată prin logosul rostitor (al vorbirii) păstrează caracteristicile de fond ale instanţei teoreticului ce se manifestă prin mit. Faptul e valabil atât pentru povestirile fantastice (ce se întind până la romanul contemporan) cât şi pentru relatările istorice şi biografice. Astfel, instanţa teoreticului se apropie în zilele noastre de parametrii derulării vieţii cotidiene şi de premizele ştiinţei (de ex. prin reportaj, investigaţie, descriere). Un caz particular e cel al cazului juridic şi a discursului retoric.

Manifestările umane exprimate prin logosul narativ lingvistic menţionate mai sus (mit, legendă, basm, epopee, istorie, biografie, tragedie, roman, nuvelă etc.) nu epuizează valenţele logosului (raţiune) şi ale limbajului uman. Ele se desfăşoară într-o dimensiune distinctă de cea a contactului nemijlocit situaţional a omului cu lumea sa ambiantă, realizată după model animal. Adică, perceperea prin simţuri a datelor informative ce derivă direct dintr-o situaţie dată, înţelegerea lor, urmată de un comportament adecvat ce modifică parametrii ambianţei. În cazul narativităţii, raportarea e la o lume re-prezentată, nu la una prezentă, actuală. Referenţialul acestei lumi poate fi divers. Dar el nu se rezumă nici la re-reprezentarea unui eveniment trăit (istoric, observaţional); deşi nici nu o ignoră total. Ci, din principiu, această instanţa a logosului narativ implică o dimensiune a posibilului umaginar. Acest posibil al logosului narativ e distinct de potenţa ontotologică; dar e apropiat (fără a fi identic) de posibilul logic, faţă de care se deosebeşte prin acceptarea şi a imposibilului logic.

Aspectul esenţial al instanţei teoreticului narativ ar trebui considerat faptul că el constituie un fundal sau un suport – în calitate de condiţie de posibilitate – a formaţiunilor ce se dezvoltă pe acest teren; şi nu se rezumă la suma lor, actuală sau potenţială. Ca dimensiune antropologică constitutivă, logosul-limbaj teortic narativ, ar putea fi comparat cu un sol, un tărâm, un teritoriu al unor lumi posibile. Lumi care au sens şi validitate doar împreună cu instanţa – tărâmul – ce le-a făcut posibile şi le-a generat. Desigur, nu e de conceput, nici o instanţă teoretic narativă pură, care nu a generat nicio unitate narativă cu care să fie solidară. Înţeleasă astfel, instanţa teoreticului narativ, a logosului limbaj ca generator de lumi narrative posibile, e de plasat la nivelul transcendentalităţii Antroposului (sau Dasein-ului, dacă se acceptă limbajul lui Heidegger).

Notă. Luarea în considerare a tuturor unităţilor logico lingvistice de tip narativ din perspectiva unei transcendentalităţi (de generare şi portante) nu elimină din această instanţă antropologia din multiple alte perspective. Aşa cum ar fi:

- Structura narativă constituită din personaje şi dintr-un scenariu conflictual cu început şi sfârşit; scenariu desfăşurat prin unităţi (miteme) ordonate într-o succesiune anume (taxis), care poate prezenta în ansamblu o semnificaţie specifică (-discurs retoric, poveste).

- Structura lingvistică, gramatical semantică a unei limbi determinate. (Dar, se cere ţinut seama de perspectiva unei structuri generative generale pentru toate limbajele ce s-au realizat şi se vor realiza în direcţia deschisă de Chomsky – şi care se înscrie şi ea în transcendentalitatea de ansamblu a teoreticului).

- Corelarea, articularea şi tranziţia între zona teoreticului narativ şi cea a teoreticului abstract ştiinţific: discursurile descriptive şi sistematizatoare ar putea face parte din acest teritoriu.

- Articularea teroeticului narativ cu zona practicilor, în diverse direcţii şi feluri. Astfel de exemplu narativitatea mitului sacral se corelează cu practica sacrală; cea a recitării epopeilor cu educaţia; reprezentaţia teatrală şi lectura romanelor cu practica artistică, discursul retoric, cu practica juridică şi politică etc.

Manifestările umane exprimate prin teoreticul abstract ştiinţific, se corelează predominant cu logosul matematic şi al raţionamentului logic discursiv. Teoriile ştiinţifice, care sunt principalele produse ce caracterizează această zonă a instantei teoreticului, fac apel în esenţă la logosul logic şi matematic, la alt pol decât cel narativ. Caracterul re-prezentativ se păstrează. Dar doar ca un pol sau o limită referenţială, ce trimite spre lucruri (obiecte) ale unei lumi identificabile şi manipulabile, ce sunt reprezentate în teorii prin simboluri semnificante. Dar, majoritatea discursului argumentativ se desfăşoară prin terminologia logicii şi matematicii. Zona matematicului poate fi cosiderată – în conformitate cu sugestia kantiană - ca şi corelată cu transcendentalitatea spaţio-temporalitătii; care e de atribuit însă nu doar subiectului cunoscător ci şi obiectului de cunoscut. În această perspectivă, sinteza cogitaţiei nu e doar transcendentală ci şi transcendentă (după modelul noetico-noematic a lui Husserl). Discursivitatea teoreticului de tip abstract ştiinţific îşi desfăşoară re-prezentativitatea pe modele ale unor (sub) lumi posibile. În orice caz distincţia între modalitatea posibilului şi existentului e estompată (iar necesarul derivă din consistenţa logică a noncontradicţiei teoriei).

Pentru instanţa teoreticului-abstract-ştiinţific mai joacă un rol ceea ce s-ar putea numi polul doctrinar axiomatic. Aceasta se plasează în centrul generativităţii transcendentale a teoreticului, în poziţionare atitudinală a Antroposului.

Teoreticul-abstract-ştiinţific şi logosul logico matematic ce-i corespunde, e centrat de aceeaşi structură a unui imaginar creator (proiectiv) ca şi teoreticul narativ. Dar desfăşurarea e alta. S-ar câştiga desigur mult în claritate şi elaborare dacă cele două feluri de imaginar, ar fi luate în considerare atât în elementele lor comune ca şi în diferenţa lor, între cele două câmpuri ale teoreticului.

În perspectivă practică, teoreticul ştiinţific abstract se corelează, în primul rând, cu producţia prin munca creatoare a unor instrumente de folosinţă şi acţiune; inclusiv cu mijloace de producere a altor instrumente.

Un domeniu special al teoreticului abstract ştiinţific şi al aplicaţiilor sale practice, are ca obiect de referinţă însăşi antroposul, în special dimensionarea sa prin logos. De fapt, întreaga instanţa practico-teoretică se cere considerată ca reflexivă, cu cele două zone ale teoreticului bine articulate (incluzând istoria, biografia, psihologia, etc., până la speculaţia filosofică).

Instanţa teoreticului, considerată în ansamblul ei, e distinctă de individuaţia subietului cogitant (a lui “eu gândesc” la Kant sau a “sineităţii Dasein-ului” la Heidegger) cu care totuşi face corp comun (în sens dialectic). De fapt, mai corect ar fi să se vorbească de o instanţă antropologică practico-teoretică, ce se polarizează (perihoretic) cu cea a individuaţiei judecării sineităţii conştiinţei. Logosul – raţiune (şi limbaj) străbate central, vertebrând această instanţa practico-teoretică ce face corp comun cu multiplicitatea conştiinţelor individuale. De aceea, a se discuta simplificator despre fiinţa raţională pe care o reprezintă omul, e o prescurtare operaţională utilă celor ce susţin principiul antropic (al cosmologiei) şi ştiinţei de popularizare.

Literatura SF încearcă să realizeze un fel de legătură între cele două zone ale instanţei teoreticului.

Expresia de “instanţă” a teoreticului a fost aleasă datorită sugestiilor pe care le oferă instituţia juridică, ce dezbate cazuri problemă. Ea este exemplară atât pentru dezvoltarea dezbaterii ştiinţifice în lumea modernă (a se vedea Fr.Bacon); cât şi pentru “judecarea” oricărei controverse, de la cele politice la cele filosofice. Punctul de plecare este discursul argumentat. Deci, o zonă ce derivă din teoreticul narativ. Dar, modelul ar putea fi aplicat şi meditaţiei speculative de tip filosofic (după modelul husserlian). Imaginând însă parteneriatul dezbaterii problemelor epocii contemporane de către gânditorii ei esenţiali,şi problematica majoră a epocii contemporane.

Marţi 1 August

*Discuţie telefonică (lungă, ca de obicei), cu S.Z. centrată (ca de fiecare data) pe universul limbilor. El susţine că denumirea de “slav” (Slavonă, Slovacia, Slovenia) e o autocaracterizare lingvistică a populaţiei slave, derivând de la “slova-cuvânt”; ar însemna “populaţie vorbitoare”, prin contrast cu etichetarea de “neamţ” care s-ar referi la o populaţie taciturnă, ce nu prea vorbeşte.Nemţii muncesc, nu stau să cânte şi să vorbească.

*După scrutinul agitat din Venezuela (animat de o opoziţie virulenta, cu represalii şi morţi) Casa Albă din SUA anunţă sancţiuni economice, denunţând tendinţele dictatoriale şi comuniste ale lui Madura. Acesta interpretează gestul Americii ca o reacţie tipic “imperialistă”. Oare, nu are dreptate? Lumea a cam uitat de etichetările politice în plan internaţional ce se foloseau curent pe vremuri: comunism, imperialism. Dintre cele două, e drept că sistemul comunist e mai recent, doar de vreo sută de ani, de când cu victoria revoluţiei lui Lenin, cu o doctrină de la început explicit agresivă (“lupta de clasă”). Capitalismul are oricum peste două sute de ani, ajungând în faza “imperialistă” înainte de revoluţia rusă. Şi n-a fost nici el scutit de agresivitate, fără scrupule chiar, pe când s-a realizat “acumularea primitivă” (a capitalului) .Mai apoi, cu mai multe scrupule şi cu o mai bună mascare.

Dar, după căderea Cortinei de fier, lumea a cam uitat că tradiţia comunismului continuă, exemplul evident fiind China. Dar mai e Vietnamul, Cuba şi, de ce nu Venezuela lui Chavez. Desigur, e un altfel de comunism decât cel rusesc tradiţional. După cum şi capitalismul European (scandinav de ex.) e altfel. Dar în SUA? Aici, în sfârşit, vine la preşedinţie un bancher sadea, care spune: “Ce mă interesează e doar binele meu, gata cu altruismul prefăcut şi vorbele îndulcite; îmi pasă de SUA şi nu de restul lumii”.

Privind fără menajamente şi înflorituri, SUA e de partea tradiţiei capitaliste şi imperialiste, Venezuela actuala pare a se înscrie în tradiţia doctrine comuniste. Oare nu a fost nimic în spatele vechilor etichetări?

Dar, pe vremuri mai apăruse la un moment dat “lumea a treia”.

Unde e ea cum?

*Logos şi Raţiune. Adevărata moştenire a logosului grecesc a preluat-o, după logosul spermatic al stoicilor, artele liberale ce au înflorit în Roma imperială. Ele cuprindeau, ce e drept şi logica, ca dialectică. Dar, în primul rând artele liberale menţin orizontul lingvistico narativ (argumentativ) al logosului; cuplat cu cel al unei matematici aplicată la ştiinţe (cosmologie) şi arte (muzică). Renaşterea reafirmă acest sistem al artelor liberale, având însă acum în spate logica scolasticii: din care se decantează nominalismul empiric. Raţiunea, care a ajuns treptat să reprezinte in Europa logosul, apare pe acest fundal, punând accent pe principiul ordinii (ierarhice). În cele din urmă ea – raţiunea – ajunge să implice un subiect conştient ce percepe intelectiv obiecte exterioare, constituind o lume fenomenologică, ca fundal pentru adevăr. Omul raţional a lui Kant – fiinţă finită în raport cu creatorul infinit – se rezumă la această raţionalitate. Raţionalitate ce încearcă să rezolve antinomiile cunoaşterii intelective. Multiplele semnificaţii greceşti ale logosului pierd, odată cu ordinea raţiunii, câmpul narativităţii. După Kant, raţiunea, investită de Hegel cu sinteza contrariilor şi accesul la concept, rămâne un orizont fără o circumscriere clară.

Deci, ce să înţelegem atunci când principiul antropic caută universuri care să conţină fiinţe raţionale?

Joi 3 August

*Drumul de la Timişoara cea aprinsa de caniculă la Korunka, l-am făcut cu o maşină prin inima Ardealului, pe la Blaj, Jidvei, Târnăveni. La casa lui Aurel, aşezată în marginea pădurii, m-a aşteptat o mult dorită răcoare. Mare, încăpătoare, cu două nivele şi terasă, ea are ca stil ceva din arhitectura maură. Pereţii sunt deosebit de groşi iar aranjamentul din interior, pastelat, e realizat cu o perfectă armonie, parcă ai intra în plină meditaţie Zen. Pe biroul de la etajul întâi văd o carte cu titlul Psihistrie şi spiritualitate. Autorii sunt englezi, între ei şi Andrew Sims, caruia i-am scris în urmă cu trei ani – când am aflat că se preocupă de delirul religios – reamintindu-i şederea sa la Timişoara (vremi în care eram mai tineri);( i-am trimis atunci şi o fotografie în care dansa straşnic la banchet). Uşa biroului dă spre o terasă de pe care se deschide o o largă privelişte spre dealuri împădurite.

În sfârşit, departe de canicula innabusitoare.

*Podgoriile ce produc vinul de Jidvei, aspru la gust dar plin de fineţuri şi subtilităţi, se redresează în ultimii ani, la fel ca toate importantele podgorii din România. O tradiţie de pe vremea lui Burebista nu poate dispărea pur şi simplu.

*Sora lui Aurel, venită din SUA, povesteşte de zăpăceala de acolo, de când cu venirea lui Trump (e din partida potrivnică). În politică totul pare a merge haotic (poate economia merge bine). Congresul – ca o reacţie anti Trump – a votat cu o amplă majoritate noi sancţiuni împotriva Rusiei, Iranului şi Coreii de Nord (băgându-le în aceeaşi oală); şi i-a luat preşedintelui dreptul de a le retrage de unul singur. Promulgând-o, Trump e etichetat ca impotent de către ruşi. Iar UE, mai ales Germania, e nemulţumită de faptul că SUA vrea să-şi promoveze gazele de şist (scumpe) în Europa. Oricum, continuă acest scandal ce se prelungeşte de peste jumătate de an, în care toţi sunt convinşi şi jură că Rusia s-a amestecat în alegerile americane, fără a se aduce totuşi nicio dovadă infailibilă juridic.

*Mi-a venit în minte că, dacă şi aşa îmi închei excursul prin cele filosoficeşti, să scriu o “Antropologie psihopatologică”. Ţin minte că în primii mei ani de facultate se vorbea de o antropologie anatomică şi de una fiziologică şi biochimică. Apoi am citit cărţi de “antropologie culturală” ce analizau (unele psihanalitic) comportamente culturale ale unor societăţi mai “primitive”. Mult mai târziu am citit Antropologia lui Kant, care subliniază aspectul animalic al psihismului şi se ocupă de tulburări mentale, aşa cum erau acestea pe vremea sa. Heidegger se ridică vehement împotriva oricărei relaţionări între filosofie şi “ştiinţa pozitivă” a antropologiei. Dar mai târziu Eliade, pentru care dimensiunea sacrului defineşte umanul, visează din nou la o antropologie filosofică .

Trecând peste această istorie şi privind omul în perspectiva celor peste un million de ani ai antropogenezei şi a unei istorii culturale de aproximativ 10.000 ani, de ce oare să nu luăm ca punct de plecaren “pozitivitatea” marilor sindroame psihopatologice (depresie, anxietate, manie, delir, depersonalizare etc.) pentru a încerca reconstrucţia psihismului specific omului. Şi, în genere, structura antropologică din care acestea derivă?

*Drumul până la Neagra, pe un defileu în care Mureşul e o apă de munte limpede, ce sare din piatră in piatră, îmi aminteşte cum am copilărit, în timpul Războiului, la Săvârşin, pe malul unui Mureş ce curgea lent, galben şi mâlos, “bătrân”, spre Pusta maghiară (pentru a se varsa în Dunăre, această serpuitoare inimă pulsândă a Europei).

(Asociaţie de idei). “Copil din flori”. Termenul e pejorativ, derivat probabil din expresia ce etichetează câte un bărbat ca “fluture ce zboară din floare în floare”; deci, care nu se opreşte pentru a-si întemeia o familie. Totuşi, mama “copilului din flori”, e astfel caracterizată ca o floare. Ceeace ar putea fi o trimitere frumoasă. Şi albinele fac mierea zburând din floare în floare, culegând nectar. De fapt, omul se trage (se pare), evolutiv, dintr-un mic insectivor (abia apoi a ajuns culegător, vânător, cultivator). Drumul spre aşezare, spre cultura plantelor şi animalelor, spre cultul zeilor, începe în preajma florilor, pândind insectele.

Poate de aceea, ajungând om al culturii spirituale, a început şi el să cultive florile, în grădini, pentru frumuseţea lor.

*Jumătate din Europa e sub cod roşu de caniculă. La Timişoara sunt peste 40^O. E adevărat că şi iarna a fost grea; deci, ne aşteptăm ca anotimpurile să revină în matca lor obişnuită. Dar, cam aspră.

*“Aquardente” expresie spaniolă pentru palincă. Deci, cele patru elemente se pot combina toate între ele. Pământul cu apa dau mlaştină; cu aerul, norul de praf; cu focul, lava şi smoala. Focul împreună cu aerul a dat, în antichitate, stelele cerului. Focul şi apa: aquardente.

Diminutivele româneşti (la Radio România Actualităţi) : “Să serveşti un micişor cu o bericică”.

Joi 10 August

*La TV Chişinău reclame pentru uniforme şcolare. Oare care e situaţia uniformelor şcolare pe mapamond? M-ar interesa o istorie pe această temă în România. Pe când făceam eu Liceul la începutul anilor 50 ai secolului trecut, fuseseră la noi desfiinţate, apoi….nu am o imagine clară a oscilaţiilor, pe care le-am perceput, vag, de departe (statutul social al elevului….procesul de paideia!...)

*La Kiev se fac pregătiri pentru defilarea militară de ziua naţională a Ukrainei, pe 24 August.Spre invidia Rusiei.

Rusia, după prăbuşirea U.R.S.S., suferă enorm şi pentru că nu are o zi naţională deadevăratelea, pe care să o serbeze cu fast şi slavă. Un surogat al unei astfel de sărbători a fost înfiinţat de Ielţîn, e în iulie, dar ea e greu digerată de Rusia, căci aminteşte de fapt de prăbuşirea imperiului său, de destrămarea U.R.S.S. Dar alta nu e, deocamdată. Se fac defilări de Ziua Victoriei în mai, mulţi îşi amintesc de 7 Noiembrie, dar o zi naţională a Rusiei pravoslovnice – aşa cum îşi au Franţa sau SUA pe ale lor – nu există.

Cine o fi pus la cale (şi până la urmă a dus la capăt cu succes) izolarea Rusiei de Europa? Probabil Perfidul Albion, care a şi avut portofoliul de externe a Guvernului UE înainte de actuala legislatură. Oricum, a fost un plan şi o realizare perfectă. S-a pariat pe punctul sensibil al Rusiei (orgoliul pe de o parte, dispreţuirea celor mai mici, pe de alta) şi au provocat-o cu sperietoarea “NATO la graniţă”. Iar Rusia lui Putin a muşcat. De fapt, ce mai putea face, dată fiind mentalitatea dezvoltată in imperiul ruso-sovietic, cu cele două victorii istorice în spate: Napoleon şi Hitler. Au pariat pe “conflictele îngheţate”. Dar neavând abilitatea britanică de a-şi răspândi limba şi cultura, ţările de la graniţă mocnesc de ostilitate, triplând gheaţa şi prăpastia ce o desparte tot mai mult de Europa.

Se va topi, oare, Rusia şi cultura ei europeană în abisurile centro asiatice, în această vreme a globalizării?

Duminică 13 August

*Oare ce expresie există (sau ar fi putut să existe) în vechea greacă, pentru ceea ce în latină şi in limbile derivate se exprimă prin “realitate”? Cuvântul s-a păstrat în speculaţia filosofiei franceze, engleze, germane chiar – “realität”. Realitatea derivă de la res – lucru – cu varianta “reitate” (când, în vremea scolasticii, semnifica quidditatea). Lucru se zice în greacă “pragma”. Oricum pragma a stat la baza expresiei de “practică” (de la prattein) în sens de activitate a omului asupra omului (umanului), în primul rând etico politică. Dar sensul practicii se întinde până la religie (credincios practicant), artă, ştiinţe (practica teoretică a lui Husserl), chiar şi muncă (producerea bunurilor de consum, întrebuinţare şi a mijloacelor de producţie – după Marx). Apoi, “omul practic” e cel care se descurcă bine în problemele vieţii. Comportamentul şi atitudinea practică se opun celei teoretice.

Dar opusul realităţii? Să fie oare idealitatea? Sau abstracţia?...

Miercuri 16 August

*În Bucureşti, vara cea fierbinte e suportabilă în vechile case cu camere mari, cu câte o mică verandă cu flori, lângă un parc. În armonia interiorului a apărut acum (lipsea anul trecut) o cutie mare de sticlă cu o salamandră. Creşte repede, cutia se cere mereu schimbată. Reptila are o coadă lungă, cu care izbeşte din când în când. Nu induce niciun sentiment de pace si meditaţie, precum ţestoasa.

*În Grecia antichităţii ecloziunea filosofiei a ajuns repede la maturitatea aristoteliană, urmată de sistemele dogmatice: stoicism, epicureism, scepticism. Concomitent cu acestea se dezvoltă astrologia şi alchimia, care înfloresc în perioada finalului neoplatonic (alături de religiile de mistere, creştinism şi gnoză). Victoria finală e a creştinismului, a cărui ontoteologie îşi atinge apogeul în vremea scolasticii şi a misticii renane. Apoi, reapare filosofia (modernităţii) odată cu subiectul conştient şi o natură obiectivă matematizată.

Cam acesta ar fi rezumatul. Renaşterea, este însă, iniţial, dominată de neoplatonism, astrologie şi magie (inclusiv vrăjitorie). Apoi, cele trei religii monoteiste îşi continuă destinul crepuscular alături de topirea filosofiei in stiinte. Lumea fenomenală se matematizează iar conştiinţa se estompează……

FINIS (adică, PREZENTUL).

Vineri 18 August

În drum spre Tulcea (Deltă) o nouă convorbire telefonică prelungită cu S.Z., desigur, despre lingvistică. Germana are o structură sintactică asemănătoare cu cea a limbii greceşti (oare şi cu a vechii sanscrite?) fapt ce o face aptă pentru speculaţia filosofică. Dar, de fapt, filosofarea profita mai mult de jocul semantic. Totuşi, ce e cu puzderia aceasta de limbi, derivate toate din funcţionalitatea unui creier ce a achiziţionat evolutiv capacitatea (structura funcţională) a unei gramatici generative? Şi apoi, evoluţia limbilor seamănă cu evolutia din biologie, a animalelor mai ales. Dar ea evidenţiază mai clar ceea ce Hegel a numit “aufhebung”, adică devenire. Să fie, oare, devenirea Antroposului diferită prin ceva de evoluţia biologică, şi de istoria universului, care începe cu presupusul Big Bang?

*Vara aceasta au fost, parcă, mai puţine evenimente politice decât în cea trecută. Echipa conducătorilor s-a schimbat în mare măsură. Sunt semne că nici Putin nu ar mai candida anul viitor la un nou mandat, ceea ce ar putea să fie un gest înţelept. Din vechea gardă mai rămâne D-na Merkel (de aceea, jocul destinului ar cam trebui să facă astfel încât să piardă alegerile din septembrie). Se va reduce astfel peisajul distracţiilor din scena politică. Dă doamne, să fie spre folosul lumii.

*Anul 1929 a fost nu doar cel al apariţiei cărţii lui Heidegger Sein und Zeit ci şi cel al descoperirii de către Hubble a deplasării spre roşu a galaxiilor în mişcare (confirmând astfel ideea Big Bang-ului); precum şi a publicării de către Carnap a cărţii Logische Aufbau der Welt. Poate, acesta a fost punctul pe i, al trecerii de la lumea tradiţională a fiinţelor perceptibile spre universul postmodern, scăldat într-un ocean al posibilităţilor.

Tot în acest an se definitivează contribuţia lui Schrodinger la mecanica cuantică. Iar în pictură, se impune cubismul şi suprarealismul (în muzică dodecafonismul). Se deschide drumul pentru Dadaism-ul lui Tzara.

Brava lume nouă ce s-a consolidat după teatrul absurdului, îşi are începutul la mijlocul veacului trecut prin râpele celui de-al doilea Război Mondial.

Interesant e faptul că ea, această lume nouă, a preluat din istoria umanităţii doar dispoziţia afectivă euforică a unui optimism nonşalant.

Luni 21 August

Din nou acasa.

La Timişoara e răcoare. Urmează lansarea Gâlcevei, finisarea Insuportabilei filosofii şi limpezirea proiectului cu Antropologia psihopatologică (apoi, în ordine, Clujul, Sinaia, Bucureştii etc., etc., etc.).