Note de jurnal - 2013
28 ianuarie
Bunul simţ e o specie a simţului comun. Simţ comun ce a fost inventat de Aristotel ca “al şaselea simţ”, a fost dezvoltat în sens comunitar de stoici, invocat de Gianbatista Vico în Scienza Nuova ca bază a umanismului postrenascentin, iar scoţienii l-au preluat ca o glorie naţională, conducând “common sens-ul” spre filozofia analitică morală a lui Moore. O altă specie a sa, corelată gustului, l-a interesat pe Kant; iar flerul, pe Conan Doyle ce l-a înzestrat pe Sherlock Holmes cu un miros detectivistic excepţional.
Şi astfel, ajunge Bergson la celebrul său discurs despre “bon sense”.
În urmă cu câteva decenii Alexandru Paleologu scria cartea “Bunul simţ ca paradox”.
Oare ce a vrut să spună?
S-a afirmat la sfârşitul mileniului trei că omenirea, marcată de noua tehnologie a logosului – telefon, radio, televizor, internet – intră în epoca postmodernă, care “tribalizează”. Ceea ce s-a ignorat atunci a fost de a se preciza că această tribalizare se referă la civilizaţia occidentală, beneficiara alfabetului şi a tiparului. A fost nevoie de “primăvara arabă” pentru a se înţelege că de fapt majoritatea omenirii continuă să fie tribală, sub pojghiţa de import a formulei statului modern al sec.XIX.
Dar previziunile oricum s-au împlinit nici pentru Europa, a cărei Uniune scârţâie din toate balamalele, gata pentru destrămarea, la fel ca Imperiul Sfintei Spanii şi al eternei Marii Britanii.
Când Ucenicul vrăjitor sau Diavolul tehnologiei îşi face de lucru cu sfântul Logos, trebuie să ne facem cruce.
De ce pleacă oamenii în excursii, în India de exemplu, sau în Mexic, în Spania, Caraibe sau în jurul lumii?
Când omul s-a aşezat la câmpie şi l-a invocat pe Dumnezeu, acesta şi ceata lui au încercat să-l fixeze, cât au putut, în jurul piramidelor şi oraşelor, a statelor şi a gospodăriilor, a grădinilor.
Dar nici Dumnezeu nu e atoate puternic dacă se lasă ademenit de Istorie. O porneşte la vale cu aceasta, alături de diavolii năvălirilor şi a cuceririlor, a explorărilor şi curiozităţii, ros de viermele plictisului.
De ce să stai locului, în linişte, în luminiş, şi să priveşti la cer, când poţi să te pierzi în pădure?!...
2 februarie
Cimitirele şi monumentele ar putea fi o primă trimitere pentru ideea de “meme”, prin care Dawkins sugera să reprezinte un echivalent cultural pentru genele ce stau la baza autoreproducerii evoluţioniste în biologie.”Mnemeion” înseamnă în greacă şi mormânt şi monument, trimiţând la memorie. Cimitirele invocă filonul strămoşesc, ritualul îngropării şi a evocării celor plecaţi departe, Zeii ce patronează tărâmul de dincolo şi de aici. Iar monumentele adună şi ele la un loc o comunitate, sub patronajul zeesc al timpului, ce stă desupra muritorilor.
Cine ştie dacă fiinţele biologice, cu genele lor autoreproductive, fac apel la vre-o instanţă transcedentalo transcendentă? Pentru memele umane însă, tărâmul zeilor se impune hotărât de la început, chiar dacă se retrage apoi discret, în umbră.
Propun constituirea unui tribunal internaţional care să ancheteze şi să judece necruţător pe Marx, pentru că a făcut posibil leninismul aducător de atâta suferinţă umană. Şi pe Mahomed, patronul atâtor sinucigaşi ce comit atentate criminale.
La zid cu ei!!!
Unde e muzica înnalturilor?
De ce oare epoca noastrǎ nu are o muzicǎ cultǎ specificǎ, o muzicǎ a înnalturilor oficiale?
Muzica sacralǎ rǎsunǎ cu vigoare în spatele cantatelor lui Bach. Iar cea de curte, susţinând fie dansul fie concertele, ne evocǎ veacurile ce au trecut.
Pe scenele lumii se audiazǎ în prezent concertele secolului XIX şi operele sale.
Faptul cǎ poporul nu a încetat sǎ cânte şi sǎ danseze in infinite forme, nu explicǎ ce e cu aceastǎ umanitate a noastra, vǎduvitǎ de o muzicǎ specificǎ pentru sǎrbǎtorile sale majore?
Sau, nu mai existǎ sǎrbǎtori majore?
13 Martie
Un nou Papǎ, iezuit şi tradiţionalist, poate va mai domoli ideea cǎ doar prezentul şi împrǎştierea sunt valorice.
S-a cam uitat cǎ pre-zicerile si pre-vederile nu se pot face fǎrǎ de pre-supozitii si pre-judecǎţi.
Şi de ce sǎ nu privim puţin spre viitor ?Ceea ce presupune sǎ acceptǎm şi puţin trecut.
Tradiţia……tradiţia ce zace în noi, fie cǎ vrem fie cǎ nu vrem.
Caracteriologie(1)
…scârţarul,…ticǎitul,….zgârie brânzǎ, sâcâitorul, pisǎlogul (« secretul de a fi plictisitor e de a spune totul » – Voltaire )……stângaciul, nedescurcǎreţul, zǎpǎcitul, împrǎştiatul, încurcǎlume,…distratul,…..cel cu capul în nori……
Crima lui Cain presupune distanţǎ
În cartea sa “Iubire şi Urǎ”,Iranaus Eibl-Eibesfeld avanseazǎ ideea cǎ omul a ajuns la performanţa omorului intraspecific – rǎzboi şi crimǎ – prin utilizarea uneltelor de omorât de la distanţa (praştie, arc).
În romanul sǎu poliţist renascentist “Jocul de smarald”, Ion Petru Culianu pune un personaj sǎ rosteascǎ : “Dacǎ ajungi sǎ ucizi pe cineva de la distanţǎ, prin mijloace aşa de neelegante (ca puşca) atunci bǎtǎlia devine o chestiune nedemnǎ”, adǎugând cǎ dupǎ pǎrerea sa, “singurul motiv pentru care tunul a înlocuit maşina de aruncat pietre este gǎlǎgia mai mare pe care el o stârneşte şi forma lui asemǎnǎtoare cu a unui falus”.
Acum, dronele, sunt silenţioase şi ucid cu precizie matematicǎ de la înǎlţimea unor kilometri, orice individ indezirabil pentru SUA, în ţǎri pe teritoriul cǎrora nu se aflǎ nici un soldat american, pe pǎmânt, sub apǎ sau în aer.
Lume(1)
...Lume,....lume!.......soră lume.......
Omul, în pǎienjenişul cuvintelor
Pentru “suflet” Aristotel a folosit banalul termnen de psiché, derivat de la o zeitate minorǎ; iar romanii “anima”, accentuând ideea de mişcare animalicǎ şi a bătăii inimii. Specificǎ omului ar fi doar o anume dimensiune a acestui suflet, cea de “nous”, “intelectus”, ratio-raţiune.
Pentru ceea ce derivǎ propriu zis din suflarea aerului, pentru “pneuma”, se oferea pe atunci un alt destin. Iniţial, subordonată trupului, pneuma, ajutată de fantasia-imaginar, sprijinea drumul senzaţiilor spre un centru : inima, sau creierul. Aşa au luat naştere “spiritele animale”, ce se infiltrau odatǎ cu aerul prin artere.Pentru ca – pe vremea lui Descartes –ca vehiculi a lui”res extensa”,ele sǎ se uneascǎ cu “res cogitans” la nivelul glandei pineale. Dar, pe de altǎ parte, pneuma stoicǎ ce avea subtilitatea aerului, a urcat şi în purele zone suprastelare.Pregǎtind astfel drumul Duhului duhovnicesc, ce se apropia. Adunându-se şi “de deasupra apelor”, Sfântul Spirit s-a aşezat apoi ca una din ipostazele Dumnezeirii triontice,redimensionând omul din înnalturi, pânǎ la hegeleana Fenomenologie a Spiritului.
În mijlocul acestui dans al cuvintelor, “mens-mente” a latinilor, nu a avut prea multe de spus,aşteptând ascensiunea anglo saxonǎ a lui “mind”. Iar “conştiinţa” Europei, impusǎ – pe fundalul augustinismului – de Luther prin Gewissen, de Locke prin consciousness şi de Kant prin Bewusstsein, s-a topit apoi, treptat, în inconştient.
Acum ne-a rǎmas sinele – Self-ul – pentru toatǎ aceastǎ aventurǎ a psihismului raţional şi a minţii conştiente, cuvânt şi noţiune care spera sǎ prindǎ în plasa sa de pǎianjen minunǎţia omului.
Sinea sa adâncǎ, îmbǎiatǎ în Logos.
....în Logosul uman şi transuman......
Lume(2)
....”Oh, aceasta e ceva lumesc,prea lumesc!....”
Caracteriologie(2)
Omul poate fi: rǎu, amoral, imoral, iresponsabil, necinstit, neomenos, criminal, mizerabil, laş, exploatator, manipulator, dispreţuitor, lipsit de stimǎ şi respect, fǎrǎ scrupule, excroc, profitor, calomniator, brutal, crud, nesimţitor,neruşinat, egoist, duplicitar, prefǎcut, neautentic, incorect, linguşitor, ipocrit, mincinos, trǎdǎtor, mişel, inconsecvent, superficial, nestatornic, nechibzuit, parazit, neobrǎzat, arogant, mojic,s adic, pervers, nemilos, neruşinat, fǎrǎremuşcǎri, negeneros, rǎzbunǎtor, necruţǎtor, terorizant, gǎunos, parşiv, infidel, slugarnic, nesincer, nedrept, nedemn, nepǎsǎtor, şantajist, profitor, fanfaron, oportunist, trufaş, şarlatan, meschin, intrigant, hrǎpǎreţ, violent....
....poate fi el oare şi bun?......
Lume(3)
“Lumea e totalitatea fenomenelor”(Kant).
Principalul existenţial al omului – Daseinului - e faptul-de-a-fi-în-lume”(Heidegger).
Pe vremuri, câte un om nemulţumit de ceea ce se petrecea în lumea sa, putea pleca în lumea cea largǎ, pânǎ la capǎtul ei. De ce? Poate pentru cǎ trǎia într-o lume insuportabilǎ, bezmeticǎ, tiranicǎ, ce-l spiona şi-l oprima; sau pentru cǎ acasǎ nu fǎcea parte din “lumea bunǎ”, din cea selectǎ, ci din cea sǎracǎ, proastǎ. În drum el putea întâlni diverse lumi stranii, ciudate, crude sau prielnice. Pânǎ îşi încheia povestea vieţii.
Acum, ai acasǎ, lumi virtuale câte vrei.
Lume(4)
“Logicile lumilor posibile”(Leibnitz). Posibilul, e un corelativ al lumii?
Al totalitǎţii lumilor posibile şi imposibile?
August
Păstorul şi Logosul
“Omul este păstorul fiinţei” din Scrisoare despre umanism
De Martin Heidegger
Aici
unde se răreşte pădurea în care cărările se pierd
e un luminiş
şi un sălaş
Păstorul,
la capătul trudei de peste zi
se aşează tihnit, împreunându-şi mâinile
în faţa focului, din bucătărie…
“Sunt şi aici zei….”
- ψύχής έστι λόγος έαυτον αύξων
Şoapte ale logosului
scurte rugăciuni de mulţumire spuse în gând
cântece de dragoste îngânate
poveşti de peste zi, amintiri
istoria lui Alexandru Machedon
legende, discursuri, oraţii, imnuri de slavă
psalmodieri sacre, mitologii, miteme
teme în nesfârşita dezbatere, cântece de leagan
teorii ale cerului, doctrine ale istoriei si evolutiei
tematic.....ma-tematic
(cele două clase de categorii matematice şi cele două clase de
categorii dinamice din tabelul categoriilor a lui Kant)
“Am auzit λόγος –ul întrebând :
unde erai păstorule?
când eu mă aflam πρός τόν θεόν
când falanga κοςμος-ului meu bine rânduită, cucerea μεον-ul…
când είδος-ul meu, împodobit cu grijă
cu părul ondulat şiroind în valuri
Dezvăluia splendoarea καλός-ului…?
Poate te ascundeai, poate orbecăiai prin pădure,
poate căutai înşelătorul măr al cunoaşterii
ce ţi se vindea împreună cu izvoarele şi fluviile φυςίς-ului
năvalnice, impetuoase, revărsându-se
fără de încetare, cine ştie încotro….
În spatele prezenţei sale statornice….
Întoarce-te păstorule la micul tău foc din sălaş,
cu είδος-ul său pâlpâitor…
nu uita sarea din bucate
grâul adunat de cel ce munceşte pământul, legat în snop, aşezat în hambare,
măcinat şi frământat, pus la dospit…
stai cu grijă lângă foc, lângă cuptorul în care se coace pâinea…”
“ούκ έμού, άλλά τού λόγου άκουσαντας όμολογείν σοφόν έστίν έν πάντα είναί” σ‘ H φησί
28 Octombrie. Vremea noastră, Obama şi israeliţii
Dacă un Spinoza s-ar apuca acum să scrie un Tractatus Theologico Politicum, ce ar nota el oare? Faptul că ”nimic în Istorie nu e (semnificativ) fără Dumnezeu? Probabil da. Dar într-un stil negeometric, purtat de curenţii spiritului de finite.
Căci….dacă omul nu e fără Dumnezeu,..şi ambii s-au dezvăluit şi oglindit reciproc, potenţându-se şi disimulându-se unul pe altul…….,cuvântul, Logosul e un mediator diabolic în ambiguitatea sa. Noţiunea de istorie, aşa cum s-a dezvoltat ea la întâlnirea dintre greci şi ebraici, s-a topit apoi în această devălmăşie a Deveninţei,…sau a Evoluţiei Creatoare, cum formula cu entuziasm juvenilul Bergson. Deci….
……..Prezenţa lui Dumnezeu în Istorie, coborârea sa în mijlocul omenirii infiorată de această istorie pe care au clamat-o iudeo creştinii, a întâlnit o lume ce deja se contura, prin greci, cu o sacralitate retrasă în ocultaţie. Dumnezeul intolerant al iudaismului a cultivat şi susţinut creştinismul ce-l ura şi-l dilua trinitar. Căci doar aşa putea să nu rămână un Dumnezeu tribal şi să se răspândească prin lume, altfel decât diaspora. Odată împlinită însă modernitatea europeană, totul se mută în devenirea generalizată, patronată de evoluţionism. Şarpele î-şi muşcă coada. În această vreme a lui Obama, cultura Europei creştine a tiparului lui Luther se mută în tehnologia informatică a unui Dumnezeu ce iarăşi se ocultează, ca pe vremea lui Socrate.
Deci, Europa nu mai comentează: …deci, creştinismul nu mai contează……Ergo ebraismul nu mai contează ca pilon al prezenţei lui Dumnezeu pentru oameni,…ca dumnezeu al istoriei.
Deci, Israelul să se descurce singur în Orientul Mijlociu.
Zeul, face vagi semne muritorilor,…murmura Heidegger……
29 Octombrie. Războiul
În urmă cu un veac, când modernitatea se pregătea să apună, războiele se duceau în tranşee, în spatele sârmelor ghimpate. Iar romanele se numeau “Nimic nou pe frontul de vest “ şi “Pădurea spânzuraţilor”.
La începutul epocii postmoderne operaţiunile informatizate sunt dirijate din sateliţi;şi constau în supervizarea telefoanelor mobile ale guvernanţilor.
Iar pe fronturile cu toate azimuturile deschise, operativi sunt doar sinucigaşii explozivi.
29 Octombrie. Primăvara arabă, remember.
Primăvara arabă ne aminteşte de spaima lui Dumnezeu de oameni.
După ce a încercat să coboare prin creştinism în familia monogamă – nepresimţind apetitul acesteia pentru homosexualitate – Domnul s-a retras crispat în ceruri, lăsând în urmă un profet bărbos, alergic la iubire.
Cu ce să-şi mai petreacă oamenii timpul când nu mai sunt popoare de cucerit pe pământ?
Să te prefaci a cuceri cerul?
Unde se va încheia primăvara arabă?
2 Noiembrie. Om şi animal
Trei copilaşi stau cu calculatoarele în faţă. Se joacă între ei, pe Facebook, fără a se uita în jur.
Alături, căţeluşii se joacă, hârjonindu-se cu mama lor.
În copilărie jucam “telefonul fără fir”: mai mulţi copii stăteam unul lângă altul iar la un capăt, primul murmura în urechea vecinului un cuvânt, acesta şoptindu-l celui de lângă el; iar la capăt, rareori ajungea aceeaşi vorbă.
Imperfecţiuni umane.
Vecinul meu, care de peste zece ani e imobilizat la pat vorbeşte zilnic îndelung cu fica şi nepotul său din Canada, zâmbindu-şi şi glumind pe Skype. Doar că nu se miroase şi nu se pipăie reciproc.
În prima carte de psihologie ce a fost gândită şi scrisă acum peste 2000 de ani, Aristotel considera că cel mai important simţ e pipăitul. Desigur însă că toate cele cinci simţuri se contopeau în simţul comun.
Din care a derivate şi bunul simţ.
Popoarele barbare au năvălit pe caii lor sălbatici, cucerind acel oraş multiplicat la nesfărşit: Roma. Ei sunt cei ce au dat vigoare noii religii a tânărului zeu, mort pe cruce şi reînviat. Împotriva legilor firii.
Moartea animalelor – a infinitelor milioane de indivizi din biologie – la fel ca de altfel şi moartea omului ca animal, nu are în ea nici un mister. E necesitatea perisabilităţii indivizilor statistici, pentru perpetuarea şi metamorfoza evolutivă a genelor, ne spunea Hawkins.
Eroii de poveste, aceste minunate gene umane, au oare ei nevoie de trup?
Cea mai misterioasă poezie a lui Eminescu se intitulează “Frumoasa fără trup”.
Sunt stafiile chiar aşa de nereale, ca spectre ale muritorilor în carne şi oase ce ne-au părăsit? De ce ne ducem atunci de ziua tuturor sfinţilor să umplem cimitirele, cu flori în mână?
Miracolul Renaşterii italiene s-a petrecut probabil odată cu întâlnirea dintre orgoliul individualismului luciferic cu goliciunea armonioasă a trupului uman.
Dar oare, trupul lui Adam Kadman s-a mai născut el din ovule şi spermatozoizi?
Aşa era pe când, prin magie, puteai alunga animalul din tine în diavoli păroşi şi vrăjitoare cârne.
Sistemul binar al algebrei Booliene ne purifică acum cu uşurinţă de păcatul cărnii.
14 Noiembrie. Hybrisul în poezia românească
Românul a fost etichetat mereu ca un melancolic contemplativ, împăcat cu moartea ce i-o anunţa mioriţa, pentru a se topi panteist în eternitatea cosmică.
Poate că răbufnirile unui hybris ce se confruntă direct cu instanţă supremă, nu fac decât să confirme regula.
Poate
Să ascultăm întâi depănarea în ritm de baladă a unui psalm.
Psalm
Sînt vinovat că am rîvnit
Mereu numai la bun oprit
…
Ispitele uşoare şi blajine
N-au fost şi nu sunt pentru mine.
….
Mă scald în ghiaţa şi mă culc pe stei
Unde dă beznă, eu frămînt scîntei,
…
Păcatul meu adevărat
E mult mai greu şi neiertat.
Cercasem eu cu arcul meu,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!
Tilhar de ceruri, îmi făcui solia
Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria.
Dar eu, rîvnind în taină la bunurile toate,
Ţi-am auzit cuvîntul zicînd că nu se poate.
Coborând din fabulosul narativ în prozaismul condiţiei sociale, ţăranul roman e pus să rostească şi el cuvinte cumplite: întâi de umilinţă absolută, apoi de ameninţări stranii. Coşbuc scrie:
Ciocoi pribeag adus de vânt
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cal şi jug de boi:
Dar vrem pământ!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
Renunţarea la orice demnitate umană până la animalizarea completă prin muncă ca preţ pentru obţinerea unui bun pământesc, care să asigure o condiţie de posibilitate a unei reale demnităti – realizabilă, e drept prin împlinirea blestemului alungării din Rai: “veţi munci pământul cu sudoarea frunţii” – este, poate, o figură de stil.
Dar ameninţarea celor revoltaţi depăşeşte ceea ce e omeneşte acceptabil. Dacă se vrea sânge, se vrea moarte de om. Dar dacă el – omul, ciocoiul – ajunge deja în mormânt, ce se mai poate face? Desigur, se poate trece la profanarea cadavrelor. Dar ce caută în această logică Hristos? Dacă cineva ajunge să se îndumnezeiască împărtăsindu-se el însuşi din Hristos – ceea ce nu prea e cazul cu ciocoiul – cum de nu poate scăpa de răzbunare? Dacă nu mai e vorba de vărsare de sânge şi de profanare de cadavre în ce constă ameninţarea?
Ce au de a face ţăranii aceştia orbiţi de foame cu Isus Cristos? Cu Dumnezeul Hristos. Cu nemurirea dumnezeirii?!
Putem coborâ însăşi mai în adânc, la tânărul Eminescu:
Rugăciunea unui dac
Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sîmburul lumininii de viaţă dătător,
...
Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?
…
Şi el imi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,
....
Şi tot pe lîng-acestea cerşesc înc-un daos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!
Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvînteze pe cel ce mă împilă,
…
Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pîn’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
…
Cînd ura cea mai crusă mi s-ar părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.
Străin şi făr’de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
....
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îindură-te, stăpîne, şi dă-i pe vevi viaţă!
....
Astfel numei, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte să nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi, suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!
1879, 1 sept.
În rugăciunea sa dacul cere fiinţei supreme profanarea cadavrului său ca o condiţie a ieşirii din ciclul vieţii, în care cred muritorii. Paradoxul constă în faptul că el , dacul, în acelaşi timp mulţumeşte creatorului pentru că i-a dat “norocul de a trăi”. Şi totuşi vrea să se extragă din cursul creaţiei. Pe care să o lase cu soarta ei, cu dorinţa oamenilor de a purta “coroană scumpă” şi a visa la nemurire. Această extragere este însă orgolioasă la culme, de dinaintea creaţiei însăşi. Deci în aria rarefiată a Deităţii, din care s-a închegat însăşi Dumnezeul ce a zămislit lumea şi timpul.
Întreaga rugă, plină de adoraţie şi patos, vibrează în tonalitatea unui paradoxal blestem.
Dacă Leibnitz se întreba : “De ce există oare ceva, decât mai degrabă nimic?”, Dacul jinduieşte după o negare absolută, care să-l absoarbă în acest misterios nimic.
FINIS 2013